 |
 | Mihai Eminescu |  |
|
just_andra
Membru recent
 
|
|
MIHAI EMINESCU(15 ianuarie 1850- 15 iunie 1889)
# Scrisoarea I # Scrisoarea II # Scrisoarea III # Scrisoarea IV # Scrisoarea V ----------------------------------------- Scrisoarea I Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare, Cãci perdelele-ntr-o parte când le dai, ºi în odaie Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate De dureri, pe care însã le simþim ca-n vis pe toate. Lunã tu, stãpân-a mãrii, pe a lumii boltã luneci ªi gândirilor oferind viaþã, suferinþele întuneci; Mii pustiuri scânteiazã sub lumina ta fecioarã, ªi câþi codri-ascund în umbrã strãlucire de izvoarã! Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate, Când pluteºti pe miºcãtoarea mãrilor singurãtate! Câte þãrmuri înflorite, ce palate ºi cetãþi, Strãbãtute de-al tãu farmec þie singurã-þi arãþi! ªi în câte mii de case lin pãtruns-ai prin fereºti, Câte frunþi umplute de gânduri, gânditoare le priveºti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeºte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sãrac... Deºi trepte osebite le-au ieºit din urna sorþii, Deopotrivã-i stãpâneºte raza ta ºi geniul morþii; La acelaºi ºir de patimi deopotrivã fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul cautã-n oglindã de-ºi bucleazã al sãu pãr, Altul cautã în lume ºi în vreme adevãr, De pe galbenele file el adunã mii de coji, A lor nume trecãtoare le însamnã pe rãboj; Iarã altu-mparte lumea de pe scândura tãrãbii, Socotind cât aur marea poartã-n negrele-i corãbii. Iar colo bãtrânul dascãl, cu-a lui hainã roasã-n coate, Într-un calcul fãrã capãt tot socoate ºi socoate ªi de frig la piept ºi-ncheie tremurând halatul vechi, κi înfundã gâtu-n guler ºi bumbacul în urechi; Uscãþiv aºa cum este, gârbovit ºi de nimic, Universul fãrã margini e în degetul lui mic, Cãci sub fruntea-i viitorul ºi trecutul se încheagã, Noaptea-adânc-a veciniciei el în ºiruri o dezleagã; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umãr Aºa el sprijinã omenirea ºi vecia într-un numãr. ------------------------------------------------------------ Scrisoarea II De ce pana mea rãmâne în cernealã, mã întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrãmãdite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, sãltãreþele dactile? Dacã tu ºtiai problema astei vieþi cu care lupt, Ai vedea cã am cuvinte pana chiar sã o fi rupt, Cãci întreb, la ce-am începe sã-ncercãm în luptã dreaptã A turna în formã nouã limba veche ºi-nþeleaptã? Acea tainicã simþire, care doarme-n a ta harfã, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfã, Când cu sete cauþi forma ce sã poatã sã te-ncapã, Sã le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apã? Însã tu îmi vei rãspunde cã e bine ca în lume Prin frumoasã stihuire sã pãtrunzã al meu nume, Sã-mi atrag luare-aminte a bãrbaþilor din þarã, Sã-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunãoarã, ªi dezgustul meu din suflet sã-l împac prin a mea minte. - Dragul meu, cãrarea asta s-a bãtut de mai nainte; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcã prin poeme sã devinã cumularzi, Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântaþi în cafenele ºi fac zgomot în saloane; Iar cãrãrile vieþii fiind grele ºi înguste, Ei încearcã sã le treacã prin protecþie de fuste, Dedicând broºuri la dame a cãror bãrbaþi ei sperã C-ajungând cândva miniºtri le-a deschide carierã. - De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sã scriu? Oare glorie sã fie a vorbi într-un pustiu? Azi, când patimilor proprii muritorii toþi sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închinã, numind mare pe-un pitic Ce-o beºicã e de spumã într-un secol de nimic. -------------------------------------------------------------- Scrisoarea III Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbã, Ce cu-a turmelor pãºune, a ei patrie º-o schimbã, La pãmânt dormea þinându-ºi cãpãtâi mâna cea dreaptã; Darã ochiu-nchis afarã, înlãuntru se deºteaptã. Vede cum din ceruri luna lunecã ºi se coboarã ªi s-apropie de dânsul preschimbatã în fecioarã. Înflorea cãrarea ca de pasul blândei primãveri; Ochii ei sunt plini de umbra tãinuitelor dureri; Codrii se înfioreazã de atâta frumuseþe, Apele-ncreþesc în tremur strãveziile lor feþe, Pulbere de diamante cade finã ca o burã, Scânteind plutea prin aer ºi pe toate din naturã ªi prin mândra fermecare sun-o muzicã de ºoapte, Iar pe ceruri se înalþã curcubeele de noapte... Ea, ºezând cu el alãturi, mâna finã i-o întinde, Pãrul ei cel negru-n valuri de mãtasã se desprinde: - Las' sã leg a mea viaþã de a ta... În braþu-mi vino, ªi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... Scris în cartea vieþii este ºi de veacuri ºi de stele -------------------------------------------------------------- Scrisoarea IV Stã castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalþã în tãcere dintre rariºtea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, dupã geamuri, tremur numa' Lungi perdele încreþite, care scânteie ca bruma. Luna tremurã pe codri, se aprinde, se mãreºte, Muchi de stâncã, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrãveºte, Iar stejarii par o strajã de giganþi ce-o înconjoarã, Rãsãritul ei pãzindu-l ca pe-o tainicã comoarã. Numai lebedele albe, când plutesc ușor din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeþi liniºtei acestei, Cu aripele întinse se mai scuturã ºi-o taie, Când în cercuri tremurânde, îndată ce în brazde de vãpaie. Papura se miºcã-n freamãt de al undelor cutrier, Iar în iarba înfloritã, somnoros suspin-un grier... E atâta varã-n aer, e atât de dulce zvonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncãrcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreþe Roze roºie de ªiras ºi liane-n fel de feþe. ---------------------------------------------------------------------------- Scrisoarea V Biblia ne povesteºte de Samson, cum cã muierea, Când dormea, tãindu-i pãrul, i-a luat toatã puterea De l-au prins apoi duºmanii, l-au legat ºi i-au scos ochii, Ca dovadã de ce suflet stã în piepþii unei rochii... Tinere, ce plin de visuri urmãreºti vre o femeie, Pe când luna, scut de aur, strãluceºte prin alee ªi pãteazã umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita cã doamna are minte scurtã, haine lungi. Te îmbeþi de feeria unui mândru vis de varã, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunãoarã - O sã-þi spuie de panglice, de volane ºi de mode, Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode... Când cochetã de-al tãu umãr þi se razimã copila, Dac-ai inimã ºi minte, te gândeºte la Dalila. |
|||||||||||
|
_________________ [URL=http://imageshack.us]  [/URL]
smile...is a beautiful day.. 
|
|||||||||||||
 |
| LUCEAFARUL | |
|
bad biatch
Administrator
 
|
|
LUCEAFARUL
A fost odata ca-n povesti A fost ca niciodata, Din rude mari împaratesti, O prea frumoasa fata. Si era una la parinti Si mândra-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinti Si luna între stele. Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l îndreapta Lânga fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta. Privea în zare cum pe mari Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari Corabii negre duce, Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de saptamâni, Îi cade draga fata. Cum ea pe coate-si razima Visând ale ei tâmple, De dorul lui si inima Si sufletu-i se împle. Si cât de viu s-aprinde el În orisicare sara, Spre umbra negrului castel Când ea o sa-i apara. ������������ * Si pas cu pas pe urma ei Aluneca-n odaie, Tesând cu recile-i scântei O mreaja de vapaie. Si îndată ce în pat se-ntinde drept Copila sa se culce, I-atinge mânile pe piept, I-nchide geana dulce; Si din oglinda luminis Pe trupu-i se revarsa, Pe ochii mari, batând închisi Pe fata ei întoarsa. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglinda, Caci o urma adânc în vis De suflet sa se prinda. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspina: -O, dulce-al noptii mele Domn, De ce nu vii tu? Vina! Cobori în jos, luceafar blând, Alunecând pe-o raza, Patrunde-n casa si în gând Si viata-mi lumineaza! El asculta tremurator, Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator, Se cufunda în mare; Si apa unde-au fost cazut În cercuri se roteste, Si din profund necunoscut Un mândru tânar creste. Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Si tine-n mâna un toiag Încununat cu trestii. Parea un tânar voievod Cu par de aur moale, Un vânat giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra fetei stravezii E alba ca de ceara - Un mort elegant cu ochii vii Ce scânteie-n afara. - Din sfera mea venii cu greu Ca sa-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatal meu Si muma-mea e marea. Ca în camara ta sa vin, Sa te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Si m-am nascut din ape. O, vin! odorul meu nespus, Si societatea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa. Colo-n palate de margean Te-oi duce veacuri multe, Si toata lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, esti frumos, cum numa-n vis Un înger se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata; Strain la vorba si la port, Lucesti fara de viata, Caci eu sunt vie, tu esti mort, Si ochiul tau ma-ngheata. ������������ * Trecu o zi, trecura trei Si iarasi, noaptea, vine Luceafarul deasupra ei Cu razele senine. Ea necesită de el în somn Aminte sa-si aduca Si dor de-al valurilor Domn De inim-o apuca: - Cobori în jos, luceafar blând, Alunecând pe-o raza, Patrunde-n casa si în gând Si viata-mi lumineaza! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene vapai Se-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vai Un mândru chip se-ncheaga; Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevar Scaldat în foc de soare. Din închis la culoare giulgi se desfasor Marmoreele brata, El vine trist si gânditor Si palid e la fata; Dar ochii mari si minunati Lucesc adânc himeric, Ca doua patimi fara sat Si pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca sa te-ascult s-acuma, Si soarele e tatal meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin, odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa. O, vin, în parul tau balai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri sa rasai Mai mândra decât ele. - O, esti frumos, cum numa-n vis Un demon se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata! Ma dor de crudul tau amor A pieptului meu coarde, Si ochii mari si grei ma dor, Privirea ta ma arde. - Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi tu oare, Cum ca eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare? - Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as începe - Desi vorbesti pe înteles, Eu nu te pot pricepe; Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamânt, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sarutare, Dar voi sa stii asemenea Cât te iubesc de tare; Da, ma voi naste din pacat, Primind o alta lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi sa ma dezlege. Si se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. ������������ * În vremea asta Catalin, Viclean copil de casa, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masa, Un paj ce poarta pas cu pas A-mparatesii rochii, Baiat din flori si de pripas, Dar îndraznet cu ochii, Cu obrajei ca doi bujori De rumeni, bata-i vina, Se furiseaza pânditor Privind la Catalina. Dar ce frumoasa se facu Si mândra, arz-o focul; Ei Catalin, acu-i acu Ca sa-ti încerci norocul. Si-n treacat o cuprinse lin Într-un ungher degraba. - Da' ce vrei, mari Catalin? Ia du-t' de-ti vezi de treaba. - Ce voi? As vrea sa nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Sa râzi mai bine si sa-mi dai O gura, numai una. - Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri, Da-mi pace, fugi departe - O, de luceafarul din cer M-a prins un dor de moarte. - Daca nu stii, ti-as arata Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binisorul. Cum vânatoru-ntinde-n crâng La pasarele latul, Când ti-oi întinde bratul stâng Sa ma cuprinzi cu bratul; Si ochii tai nemiscatori Sub ochii mei ramâie... De te înalt de subsuori Te-nalta din calcâie; Când fata mea se pleaca-n jos, În sus ramâi cu fata, Sa ne privim nesatios Si dulce toata viata; Si ca sa-ti fie pe deplin Iubirea cunoscuta, Când sarutându-te ma-nclin, Tu iarasi ma saruta. Ea-l asculta pe copilas Uimita si distrasa, Si rusinos si dragalas, Mai nu vrea, mai se lasa, Si-i zise-ncet: - Înca de mic Te cunosteam pe tine, Si guraliv si de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafar, rasarit Din linistea uitarii, Da orizon nemarginit Singuratatii marii; Si tainic genele le plec, Caci mi le împle plânsul, Când ale apei valuri trec Calatorind spre dânsul; Luceste cu-n amor nespus Durerea sa-mi alunge, Dar se înalta tot mai sus, Ca sa nu-l pot ajunge. Patrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi si-n veci Va ramânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niste stepe, Dar noptile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu esti copila, asta e... Hai s-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Si nu ne-or sti de nume, Caci amândoi vom fi cuminti, Vom fi voiosi si teferi, Vei pierde dorul de parinti Si visul de luceferi. ������������ * Porni luceafarul. Cresteau În cer a lui aripe, Si cai de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Parea un fulger nentrerupt Ratacitor prin ele. Si din a chaosului vai, Jur-împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjur Ca niste mari, de-a-notul... El zboara, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearca în zadar Din goluri a se naste. Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemenea Uitarii celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Parinte, ma dezleaga Si laudat pe veci sa fii Pe-a lumii scara-ntreaga; O, cere-mi, Doamne, indiferent ce pret, Dar da-mi o alta soarte, Caci tu izvor esti de vieti Si datator de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate da-mi, în schimb O ora de iubire... Din chaos, Doamne,-am aparut Si m-as întoarce-n chaos... Si din repaos m-am nascut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Rasai c-o-ntreaga lume, Nu cere semne si minuni Care n-au chip si nume Tu vrei un om sa te socoti, Cu ei sa te asameni? Dar piara oamenii cu totii, S-ar naste iarasi oameni. Ei numai doar dureaza-n vânt Deserte idealuri - Când valuri afla un mormânt, Rasar din urma valuri; Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu cunoastem moarte. Din sânul vecinicului ieri Traieste azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarasi soare; Parând pe veci a rasari, Din urma moartea-l paste, Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste. Iar tu, Hyperion, ramâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu dentâi - Sa-ti dau întelepciune? Vrei sa dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Sa se ia muntii cu paduri Si insulele-n mare? Vrei poate-n fapta sa arati Dreptate si tarie? Ti-as da pamântul în bucati Sa-l faci împaratie. Îti dau catarg lânga catarg, Ostiri spre a strabate Pamântu-n lung si marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Si pentru cine vrei sa mori? Întoarce-te, te-ndreapta Spre-acel pamânt ratacitor Si vezi ce te asteapta. ������������ * În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, ca si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsa. Caci este sara-n asfintit Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit Si tremurând din apa Si împle cu-ale ei scântei Cararile din crânguri. Sub sirul lung de mândri tei Sedeau doi tineri singuri: - O, lasa-mi capul meu pe sân, Iubito, sa se culce Sub raza ochiului senin Si negrait de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile strabate-mi, Revarsa liniste de veci Pe noaptea mea de patimi. Si de asupra mea ramâi Durerea mea de-o curma, Caci esti iubirea mea de-ntâi Si visul meu din urma. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor fata; Abia un brat pe gât i-a pus Si ea l-a prins în brata... Miroase florile-argintii Si cad, o dulce ploaie, Pe crestele-a doi copii Cu plete lungi, balaie. Ea, îmbatata de amor, Ridica ochii. Vede Luceafarul. Si-ncetisor Dorintele-i încrede: - Cobori în jos, luceafar blând, Alunecând pe-o raza, Patrunde-n codru si în gând, Norocu-mi lumineaza! El tremura ca alte dati În codri si pe dealuri, Calauzind singuratati De miscatoare valuri: Dar nu mai cade ca-n trecut În mari din tot înaltul: - Ce-ti pasa tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Traind în cercul vostru strâmt Norocul va petrece, Ci eu în lumea mea ma simt Nemuritor si rece. (1833, aprilie) |
|||||||||||
|
_________________ [url=http://forumulscriitoriloramatori.myforum.ro/regulamentul-acestui-forum-vt2.html]Regulamentul forumului[/url]
|
|||||||||||||
|
 | Mihai Eminescu | |
|
||
|
|
|