FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Scrisoare deschisă condeierului de Mioriță

Trimis: 09/10/2026 12:08

Scrisoare deschisă condeierului de Mioriță
Numele meu este Fane Capră, zis și Normalu’. M-am născut într-un sat departe, atât de departe, că nici nu a mai încăput în țara la noi. Școală multă nu am, cădea pe tine îndată ce bătea vântul și ținea doar cât era lumină afară. Și din pricină de capre, că trebuiau păscute și plimbate cât era ziua de lungă. Popa Surdu, dascăl la noi în sat, ne citea la toți povestea asta cu oaia, botezată Miorița. Toată ziua ne citea tot aia și tot aia, asta de când arsese școala și tot ce era hârtie pe-acolo.
Eu și Nae nu prea îl băgam în seamă, că noi aveam capre, iar taică-su era angrosist de animale: lua caii și găinile gratis de la noi din sat și le vindea pe bani în alte sate. Numai vecinul Ioan, cioban cu oile, era prudent și la Miorița, și la ce mai debita popa cu osârdie despre lumină, dreptate cerească și alte năzbâtii, de ți se făcea pielea de găină când îl ascultai. Acum Ioan a ajuns pe geam și m-am dumirit la bătrânețe că nu asigură capra ce aduce oaia. Dar mulțimea e rea și toți își doreau să moară capra vecinului, așa că am rămas scutit de capre și am plecat în pribegie la oraș.
La oraș ne-a băgat cizmarul la margine, în blocuri și în uzine, în schimburi. Toți munceam de zor și țara mirosea frumos, a mentă. Am prins și ziua în care l-au ciuruit de gloanțe și m-am bucurat, dar nu prea mult. Că tot aveau de unde, i-au ciuruit și nevasta; păcat că n-au împușcat-o pe ea prima, să se bucure și omul măcar 5 secunde de burlăcie… Acum funcționez ca proprietar de butic cu termopane în colț la Lizeanu, unde vând de toate, de la lapte la carton până la mahoarcă cu timbru. Îți spun astea, condeierule, ca să vezi cine sunt: comerciant plătitor de taxe cu chitanță și votant știutor de oareșice carte.
Dar poate te întrebi de ce îți scriu ție, condeierule de țâțână? Vezi tu, toată viața mea m-au urmărit cuvintele și pildele din Miorița, băgate adânc și cu mână grea în cap de Popa Surdu. Și, de când mi-am luat și eu, ca tot orășeanul, teveu cu butoanele la distanță, am început să fiu atent la ce se întâmplă în omenirea asta mare. Mă gândesc să modifici țâțâna asta, că nu prea se mai potrivește cu vremurile. Până mai deunăzi era ca mănușa pentru nație. Cum se ridică unul mai firoscos și mai gospodar, cum se găseau cel puțin doi să-l aducă pe calea cea dreaptă, via cimitir. Musai unul era ungurean, că nație mai vărăcioasă nu se există prin părțile astea de lume.
D-apoi și ăsta de-i deteră în cap era mai prost ca oaia, că săraca îi zicea ce-l paște, dar el îi dădea cândva cu mumă-sa. Auzi, să o mintă oaia că ce Făt-Frumos cu palat și bogății e, cum fotomodela de Ileana Cosânzeana îi mânca din palmă cardul și ce gropan cu priveliști are… până și ortul popii îl dete în lei grei. Nici măcar să fugă în alt tărâm nu l-a dus capul, ca pe mulți alții de se apucaseră ăstia să le numere oile prin surprindere, iar ei așteptau ca famenii, cu ouăle pregătite.
Multă dreptate aveai, condeierule, că nici nu s-a risipit bine fumul de la gloanțe, că veniră nișcai nespălați și blocară tot orașul, de dormeau în corturi și își făceau nevoile Dumnezeu știe pe unde. Stăteau zdrențăroși și cântau că vor să fie liberi. Auzi la ei! Păi nu erau liberi? Altfel mai cântau ei în centru minus taxă la primărie? Noroc cu unul Nelu. Ăsta nu avea ureche muzicală, dar în schimb era mare suiulgiu la el în sat, de vărsă ca Sf. Ilie potop de băieși pe ei, de le trecu de cântat hore și au dat-o în cântece de jale. Asta mi-a amintit de turcii, nemții și alții de-i călcau pe ruși și luau tot, iar noi veneam în urmă și puneam la loc tot ce luaseră ceilalți. Până s-a găsit alt cititor de buche și făcător de opusturi de l-a dat jos pe inundator. Și tot așa…
Dar să mă întorc la stema noastră, că îs bătrân și mă doare gura de scris. Ăl mijlociu al meu pune pe hârtie, că eu am gută la o mână, iar în cealaltă țigarea. Apăru unul acum, un martoloz hârșit de viață, care, când îi spuse oaia blondă că se vorbiră ăstia să-i ia capul, nu se puse pe plâns, ci se puse cu mâna pe par. Și tare mult mi-a simpatic de chelbos, că n-a fost la școală cu Popa Surdu să-l învețe să întoarcă și obrazul celălalt. Matrozul ăsta ne bagă într-o țară mare, de o știa el pe când se petrecea pe ape, și tare bine ne e. Plozii mei calcă în picioare gumari de firme străine chinezești, iar straiele au mai multă pamucă în ele. Ba chiar și reteveiul l-am aruncat, că nu mai sunt zăbălăi de care să te aperi. Peșcheș dau acum numai nămiitiilor statului, dar îmi dau zdelcă și nu mă doare capul.
Și uite așa m-am dus să-l încuviințez pe „nu”, cu mânie-n suflet, într-o sâmbătă, pe arșiță și praf. Îți zic ție, condeierule, ca să te rog să schimbi țâțâna cu alta mai aproximativ de vremurile astea. La anu' merge și cel mic la școală și nu vreau să învețe, ca și mine, că suntem o nație de luseri (cum strigă în ecranul de la pisiu băietul ăl mare), ba din contră. Și mă duc să mai zic „da” lui „nu” de câte ori e nevoie, și îmi fac toți plozii matrozi dacă trebuiește.
Cam asta am avut să-ți spun. Acum tu, atotștiutorule de carte și de buchii, nu judeca prea aspru misiva mea, că e târziu și încep știrile la teveu. Iar mijlociul e abia la început de școală și picotește cu plaivazul în mână. Că de ne e dat să ne naștem proști, măcar de murit să murim deștepți.

Lucian Iacob