FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Mi-e dor

Trimis: 29/12/2022 12:13

Mi-e dor

Mi-e dor de ochii tăi. De un pahar de vin. De un fir de iarbă. De un șir de furnici. Mi-e dor de bogăția asta toată, tolănită la soare. Mi-e dor de zâmbete gratis, de lățirea brazdelor de pe obrazul tău ars de soare, pe îndată ce adormeai cu mine-n gând, și eu cu tine-n brațe. Un grăunte de nisip îmi șoptește: de ce?..., când proaspătă nu ne mai e dor la fel? Poate ție nu-ți era așa de dor, pentru că ai putut să nu mă mai privești în ochi... I-o tai scurt și îmi scutur urechea cu mâna. Ți-era dor... Știu că mereu ți-a fost dor de mine. Dar erai slab și, când ți-am dat drumul la mână, te-ai lăsat purtat de vânt.

Mi-e dor de buzele tale. Era o vreme când știam că-mi spui te iubesc, dar nu voiam s-o mai aud. Mi se părea nedemn să avem slăbiciunea de a nu o striga în noi, până ne-am fi înroșit.

Mi-e dor de capetele noastre înfundate în căușul gâtului celuilalt... întru odihna inimii. Mi-e dor de frecatul obrajilor noștri de căldura obrajilor celuilalt. Mi-e dor de palmele noastre apăsându-i celuilalt spatele, într-o cuprindere perfectă.

Mi-e dor să mă cauți... (nu e nimic mai uimitor decât silueta ta apărând în dreptul oricărei uși dincolo de care mă aflu). Mi-e dor să-ți lipsesc. Mi-e dor ca, atunci când ești lângă mine, să-ți fie dor de mine... Mi-e dor să mă mint că mie nu mi-e dor de tine. Mereu.

Mi-e dor de privirea aceea a ta, când trec pe alături tine. Și de brațele care nu-ți pot sta locului, în momentele cele mai nepotrivite. Mi-e dor să ne certăm cine... mai mult... și de ce. Mi-e dor să-mi fii soare, să mă toropești; să-mi fii vânt, să mă răcorești; să-mi fii ploaie, să mă speli; să-mi fii zăpadă, să mă acoperi; să-mi fii flori, să-mi așterni drumuri din petale, către inima ta.

Mi-e dor de-un dram de conștiință, care să-mi spună că, dacă iubesc, nu trebuie să aștept nimic în schimb; să-mi spună să mă aștern aproape tine, dar să nu cerșesc să mă calci în picioare; să mă îndrume să-ți arăt Soarele, dar să nu te presez să te uiți spre el. Dar nu are cine să-mi fie conștiință, fiindcă am rămas singură aici. Și de aceea mi-e dor. Mi-e dor să-mi bagi în gură o bucată de pâine și să-mi dărui o gură de vin. Și-atunci aș fi... știi tu... în al nouălea cer.

Mi-e dor să-ți povestesc. Cum mă simt până când apari lângă mine: n-am niciun rost, discut cu mine doar așa, ca să-mi răstălmăcesc gândurile; nu mă concentrez la ce ar trebui; sunt ca o cerșetoare, așteptând, miloagă, la colț de stradă; îmi încasez batjocuri și nu mă doare; mă prefac și nu mă ține mult; cer, dar nu aștept să primesc. Și, când apari tu, zbor de pe mine hainele ponosite; mă ridic înaltă, dreaptă și mândră, îmi îndrept coroana și îmi scutur umilirea de pe straiele împărătești: mă simt regină.

Mi-e dor de vremurile când nu ți se vedeau regrete pe față. Fiindcă iubeai mult și n-aveai de ce să le simți. Mi-e dor de atunci când mi-erai oglinjoară și știai cine mă iubește cel mai tare din țară.

Mi-e dor de vreme bună. Mi-e dor de vremuri noi. Mi-e dor de începuturi. Mi-e dor de coli albe, parfumate. Mi-e dor de pixul care-și scrie singur povestea, pentru că foaia știe să i-o spună. Mi-e dor...

Mi-e dor de cifra doi. 2.