FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Mergând în noapte

Trimis: 09/04/2017 20:35

Mergând în noapte

Eram acasă singur,culcat pe pat,nu dormeam,mă gândeam la sensul vieții.Aceste gânduri îmi puneau des piedici,mă opream ore întregi cu gândul studiind originea lor.Știți ce mă participă să meditez mai bine-,,întunricul'',cea mai elegantă a lui Dumnezeu.Întunericul mă ajută să mă concentrez,el îmi este prieten adevărat,el mă ajută mereu.Lumina nu-mi plăcea,ea mereu ucidea întunericul,unde apare lumină-întunericul dispare.Mulți se tem de întuneric,acolo unde nu zăresc nimic,cred că e ceva periculos și încerc să-l,dar nu și eu,întunericul e fratele meu,nu am de ce să-mi fie de el.În casă încet,încet,totul se învelește cu o patura neagră,care te orbește,făcând să vezi doar negru în ochi.
A sosit noaptea,e momentul să ies afară,să revin la normal,sa fiu liber lângă fratele meu
De ce iubesc noaptea? Răspunsul e foarte simplu-noaptea sunt puțini oameni,care te încurcă să trăiești,să fii liber.
Cu toate aceste gânduri ,mă scol încet de pe pat.Oftez și mă uit împrejur,prima ce-mi sare în ochi e fereastra,pe care nu se vedea nimic,înafară de beznă,apoi mă uit lung la masa umplută cu firimituri și ceva mâncare,care ulterior cum observ,nu mai este buna de mâncat.
De afară se auzea cum bate lin vântul,de aceea mă apropii de cui și-mi i-au o scurtă neagră,strânsă,pe care o îmbrac,îmi trag gluga pe cap,și-mi spun în sine:,,Sunt gata pentru plimbarea nocturnă.Nimic nu mă mai împiedica să ies,ceea ce-mi schiță un mic zâmbet pe față,care apoi dispăru-se.Sunt în fața ușii de lemn,care abia se ținea ,dar nu mă ingrijora deloc,fiind că știam că o v-a repera tata,care acum nuștiu unde se află,din faptul că a plecat ieri și nu sa mai întors.
Deschisem ușsa,aceasta scârțâi cât de tare putu.Însfârșit sunt afara,vântul îmi bate încet în față,dar totuși nu-mi era frig,sunt obișnuit cu frigul,acesta îmi curge prin vene.
Pe cer nu era nici o stea,parcă erau măturate toate de înspre cineva.Închisem ușsa,care de data asta nu mai scârțâi așa de tare.Mă cobor pe treptele scărilor ,care le comparam cu treptele vieții,treptele spre libertate,treptele care mă întâmpinau mereu când plecam în noapte.Ajunsem jos,eram cu picioarele la pământ.
Nici o zare de lumină nu se vedea,ceea ce era bine ,erau puține șanse ca cineva să mă recunoască.Nu am mulți prieteni,defapt singurul meu prieten îl știți și voi-întunericul.
Poate și ignoranța față de ceilanți m-a fabricat o viețuitoare nocturna,carte iese la pradă doar noaptea.Eram tăcut și deosebit de rar vorbeam în glas.Sunt sărac și nu-mi permit să mă distrez ca ceilanți copii,așa că noaptea pentr-u mine ,e cea mai de preț distracție a mea.
Mergând cu capul în jos și cu mâinile în buzunar,ama dat peste un mic parc.Eram înconjurat totul de copaci,care mai bine le spunea-i mătăhale,decât copaci,fiindcă erau uscați și cu crengile ascuțite,dar nici acei copaci nu mă înspaimântau.Mă așezasem cu grijă pe un leagăn ruginit și începusem să mă dau ușor pe el.Se provocară un mic scârțâit,sunetul scârțâitului,era unicul sunet ce se auzea,nici vântul nu mai șuera în urechi.
Încet,încet,am adormit în leagăn,fusesm furat de somn.Doua ore se duse din termenul de distracție.mă trezesc căscând.Îmi era foarte frig,dar nu mă gândeam să plec acasă.Mă ridicasem de pe leagan și ocolind banca de lemn,pornisem înainte ,pe drumul lung care ducea în nicăiuri.
Erau doi copaci înalți,ce formau o portă vie,mai bine spus uscată.Intrasem pe aceea poarta,mă mișcam încet,din cauza picioarelor care erau înghețate,dar nici asta nu mă oprea.
Eram departe de casă,probabil am și uitat drumul înapoi,asta nu mai conta,principalul era că mă aflat de întuneric,nu mă opreau nici dinții,care săreau ca niște mergele de frig,nici degetele care nu le mai puteam mișca.
Fracțiune cea mai rea era atunci îndată ce începu a ploua.În acele momente îmi era frig peste măsură.M-am panicat și am decis să mă întorc înapoi,acasă în siguranța.
De departe mă urmărea un chip negru,care se uita la mine.Eu nu-i atrag atenția și am început să fug,dar dupa câțiva pași m-am împiedicat și am căzut jos.O durere de nedescris îmi apărură în piciorul drept.â
Eram rezemat de copac,nu mă puteam scula.Strigam panicat după ajutor,dar degeaba,acum îmi spuneam cu voce tare că am facut o prostie că am ieșit afară noaptea.
Toată viața nu me-a mers bine,mereu eram înconjurat de probleme,credeam că întunericul îmi este prieten,dar și acesta sa săturat de mine,ma trădat.
Se auzeau pași venind spre mine,ridicasem capul și văzusem o faptură neomenească,care îmi șopti:,,Vino cu mine",la care îi raspunsem că vin.Făptura dispărură și atunci îmi dădusem seama că nu mai eram viu,frigul a câștigat,m-a străpuns.
Mă gândisem puțin și încet îmi spun ultimele cuvinte:,,Eu sunt întunericul".