FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Coana mare la concert

Trimis: 09/06/2015 16:34

Nu exista anotimp sa-mi rascoleasca simturile cum ar fi primavara. Parca-s in Nirvana, intr-o intensa situație de contemplare, in care anulez indiferent ce gand pentru a putea auzi cum respira natura. Si, dupa cum intelectului ii corespunde activitatea contemplativa, dupa cum spunea Aristotel, fericirii mele mele matinale ii ajung trei raze de soare, un ciripit de randunele si cateva zambile, serios, inflorite. Dupa trei exercitii de respiratie corecta, ceva de genul zen, shui, origami mental si Taxi, aud din dreptul nucului batran un:
– …’Teti, acasa, vecina?
Nu apuc sa cobor Kunlun-ul imaginar, ca-l si vad intrand pe poarta.
– Saru’mana, vecina! Resirati, respirati? Yoga? Krishna? da cu presupusul Costica, amuzat si, fara sa astepte raspunsul, imi intinde un plic alb:
– De la Adelin! Nu ati fost acasa de 8 martie si ma gandii sa il aduc, ca, acu’, vine Pastele si intra in prescriere.
Deschid plicul, dau de o felicitare si citesc tare, cu intentie, hranindu-i mandria paterna:
“ 8 martie a venit… in chiot de pasarele/ topaie-ntre ghiocei, vreo cinci randunele/ sus in codrul des se simte iz de primavara/ la multi ani iti spun acum… vecinica draga”.
Costica traieste fiecare cuvant, de parca as recita din Eminescu, incurajand mental rimele. Sub influenta expresivelor cuvinte, scrise mare, naucitor de citet, cu un marker permanent, maschez un raset sanatos si izbutesc sa-i aduc multumirile de rigoare.
– Elegant cadou si… emotionant, pe masura. Ii multumesc!
– Nu e el vreun mare talent, dar macar stie sa ninaie, rade Costica. Pacat ca nu ati fost acasa! Nu am avut timp sa va povestesc cum petrecuram de 8 martie si nici coana mare nu scrise senzațiile pe blog. Nu-si gaseste cuvintele, desi puteam sa i le imprumut.
Devin, brusc, interesata.
– Ai scos soțiile in oras? Alta surpriza de 8 martie? intreb cu intentie serioasa
– Surpriza, pe naiba, vecina! Venii totul instantaneu. Adevaru’ e ca ma gandisem, cu o saptamana inainte, sa-i fac Rodicutei o surpriza, pe masura inimii ei, dar cand sa trec la actiune, sa scot pirostriile si sa pregatesc un bors marinaresc, cum ii place, sunara finii.
– Mah, nasule, zice finu’, aveti planuri de ziua muierii sau veniti pe la noi? Facu’ a mea o capistere de gogosi si umblai si la vinu’ de asta toamna. Ie pacat sa se raceasca gogosile si sa stea vinu’, singurel, in pahare. Zic sa-i tinem noi de urat!
Rodicuta, in afara de peste, are o mare slabiciune: gogosile! Si eu: vinu’ rosu, usor intepator. Ca al finului. Asa ca, transmit vestea fetelor si astept raspunsul. Cand a auzit Rodica de gogosi calde, vanilate, i-a comandat, scurt, ma-sii:
– Hai, imbracarea! Mergem la fini! E rost de gogosi!
Nici cu coana mare nu mi-e rusine, ca are o finete in politeturi si o educatie de zici ca e crescuta la curtea regala: nu refuza nimic in materie culinara. Asa ca, ne miscaram ca in ziua de votare si, in zece minute, ajunseram la fini. Si, ca sa nu mergem cu mana goala, il luai si pe Adelin ca, de cand cu experimentele de la scoala, mi-e cam frica sa-l las, singurel, prin curte. Finu’, de nerabdare, ne astepta in fata portii, rosu in obraji ca dupa doua sarbe zdravene.
-Hai, mah, nasule, ca se racira gogosile!
Intraram si ne luaram in serios misiunea de musafir. Cand eram pe la ultima pudrata( asa mi se lipsea de cerul gurii si se amesteca cu aroma vinului de ziceai ca e simfonie in gura, nu alta!), suna telefonul. Ghita a lui Pricop, ca-l stiti.
Dau din cap a recunoastere:
– Mah, zice asta, voi nu va duceti nevestele la spectacol? Hai, ca se lasa cu chef mare! Cara primaru’ o masina de flori sa dea la toata suflarea femeiasca. Ie numa’ artisti de renume la Casa de Cultura.
– Care-s aia, mah? intrebai io, nelamurit
– Ala de impodobeste bradu’, Fuego!
– Hait! Cand au auzit persoanele feminine rostind numele asta, au facut ochii cat mamaliga de pe carpator si s-au inrosit de ziceai ca urmeaza sa le ceara, pe toate, de nevasta. Tremurau din incheieturi si transpirasera… jurai ca le luase angina pectorala.
– Fuego!? Imbracarea! au strigat in cor
Ma uitam cu un ochi la damigeana, ca nu o dovedisem, si cu un ochi la bucuria de pe fata Rodicutei si ma simteam asa vinovat…N-as fi plecat, dar era ziua prietenei si Rodicuta vroia la spectacol. Sa stau ca boul si sa nu o fac fericita de ziua ei? Pentru mine, daca trece o zi si nu o fac sa zambeasca, sterg ziua din calendar. A trecut in zadar. E asa frumoasa cand zambeste…parca-i o viorea mangaiata de soare. Asa ca, las vinul, indrept spatele si-i comand finului;
– Hai, la spectacol, inainte!
In sala, luuuume, ca la Boboteaza. Erau femeile insirate pe scaune, ca margelele pe ata. Ii facui loc Rodicutei langa un stalp, la adapost, iar pe a batrana o aruncai langa Leana lu’ Miuta, ca tot e colega de vecernie cu ea. Si, cand a intrat artistu’ pe scena, s-au pus femeile pe un aplaudat de ziceai ca se pravaleste sala peste noi, ca la cutremuru’ din 77. Rodicuta era camuflata, nu putui sa o urmaresc, sa-i vad entuziasmu’, da’ pe a batrana o aveam in vizor. Ziceai ca pluteste ca ioghinii. La refrenul ” …ce seara minunata/Mai spune-mi, iubito, o data/ Mai spune-mi ca esti frumoasa si ca-mi vei fi mireasa…. “ incepu sala sa scoata un vuiet de parca coborasera ingerii pe pamant sa anunte a doua venire a lui Hristos. Babele, de emotie, in loc sa aplaude, se pusera pe un inchinat si o tinura asa fo’ cateva minute bune, apoi ramasera stana de piatra, cu ochii bulbucati si gura deschisa ca la impartasanie. Dupa ultima melodie, de intense trairi, Leana lu’ Miuta, se facu lac de sudoare, dadu’ ochii peste cap si se pravali peste coana mare.
– Nah, dracie! Cum scoatem baba dintre randuri?
Lasai si rusine si tot si strigai dupa finu’, ca Leana, o stii si dumneata, trece prin inelu’ de la butoiu de muraturi, la cat e de subtirica. Asta, finu’ adica, sta protapit si abia se vedea de sub maldaru’ de haine( isi gasise loc in antreu si, care, cum venea, il ruga sa-i tina haina). Noroc ca il recunoscui dupa caciula de astrahan, ca de auzit, nu-l auzeam. A dat sfantuletu’ si-am scos-o la lumina. A becului. Din holu’ de la intrare. Pana ne hotararam noi daca sa sunam sau nu la salvare, aparu’ si doamna doctor, ca fusese si ea in sala. Ii lua lesinatei fuegoistice tensiunea: 20 cu 5. Da-i cu pastila sub limba, da-i cu apa pe la ochi…scazu tensiunea. Cand se trezi din lesinatura in loc sa intrebe ce fu cu ea, plangea ca dupa nea Mitran, cazut pe front:
-Auleu, a pleeecat si nu se mai intoarce!
-Lasa-l, bre, ca nu e Michael! Vine el, de Craciun, sa impodobeasca bradul! am incurajat-o noi.
Si, cam asa, petrecuram. Sa va spuna si Adelin si, intorcandu-se catre gradina, catre Adelin, urcat pe cotetul de gaini:
-Adelineeeeee, ce era sa faca Leana, la Fuego, mah?
Adelin, rosu in obraji de efortul alpinistic, raspunde grabit, fortand memoria:
– Era, aaaa, sa fac o pariza!
Nu deslusesc bine notiunea academica si ridic din umeri nedumerita
– Pariza. De la tensiune. Adica sa ramana damblagita, cu ochii-n grinda, imi traduce Costica expresia, tinandu-se de burta.
-Pareza. Buna asa, repet eu, razand in hohote. Frumos ati petrecut! Uite, cum, pierd eu toate evenimentele importante!