FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Dragostea unui inger

Trimis: 21/08/2012 06:54

Dragostea unui inger o poveste de dragoste din timpul primului razboi mondial

motto: Suferinta si Bucurie doua stari contrare aduse de un simplu cuvant Dragoste

Aventura noastra incepe in perioada anilor 1913-1914 cand amenintarea razboiului tulbura linistea oamenilor de rand.In gara de la Snagov, intr-o zi de toamna tanarul locotenent Damian Mafteiu astepta sosirea trenului ce avea sa-l duca in Bucuresti,unde avea sa se alature unitatii sale pentru a putea purcede pe front.Timpul trecea greu iar minutele parca nu mai aveau rost. Totul in jur era acoperit de un covor de frunze multicolore,iar razele soarelui facea ca totul sa para un paradis regasit.Vantul molatec ce trecea usor peste peste fruntea locotenentului lua cu el parca toate grijile.La un moment dat un fior rece strabatu tot corpul locotenentului ce tresari,atunci observa ca la numai cativa metri de el statea o tanara.Parea hipnotizata de natura. Vantul se porni mai tare ravasind frunzele de pe jos intr-un dans salbatic.Atunci Damian se apropie;fata se intoarse brusc si i se uita lung in ochi. Locotenentul se rataci in ochii acesteia, pentru un ocazie isi pierdu vorbele.Fata i se parea de o frumusete rara.Era inalta,supla,avea un par negru ce-i atingea usor umerii goi si albi ca laptele,iar ochii ei caprui emanau o duiosie nemarginita.Avea mersul rar si leganat;cand mergea,soldurile ei parca te chemau sa le alinti.Sanii ei stransi de rochie pareau ca doua vrabii prinse intr-o colivie.Buzele ei mici si rosii erau ca o picatura de apa pentru un om al desertului.Era vrajit. Simtea ca nu poate,nu trebuie sa o piarda.Pentru Damian pe loc a devenit o zeita,precum o floare rara,unica in felul ei .
Damian: - Buna seara,domnisoara! Va deranjeaza daca ma asez langa dumneavoastra?
Tanara: - Nu, luati loc!
Damian: - Unde mergeti,daca nu va suparati?
Tanara: - La Bucuresti!
Damian: - Si eu tot acolo..... ce coincidenta.
Damian: - Locotenentul Damian Mafteiu la ordinele dumneavoastra!
Tanara: - Incantata. Domnisoara Laura Neveanu!
Pentru locotenent timpul parca statea pe loc,intr-un sfarsit trenul veni.Vorbira pana la Bucuresti.Afla despre ea ca este asistenta medicala; se oferise voluntara,dorea sa fie de ajutor,sa poata cumva sa curme si ea suferinta celor din jur.Tot drumul,gara dupa gara locotenentul stia ca momentul despartirii se apropia cu pasi repezi,si cu toate acestea nu contenea soarba vorbele domnisoarei Laura.Odata ajunsi la Bucuresti coborara din tren,chiar inainte de a-si lua ramas bun locotenentul o intreba daca i-ar face placere sa se mai intalneasca.Domnisoara Laura ii raspunse simplu:"S-a intalnit munte cu munte dar baremite om cu om";mai apoi a plecat fara ai lasa locotenentului dreptul la replica.Zilele s-au scurs precum nisipul intr-o clepsidra,iar gandul locotenentului zbura catre ea,Laura,se tot framanta,nu stia,nu putea sa isi mai gaseasca"visul".O pierduse.A cautat-o 3 luni de zile , a apelat la generali chiar si la prietenul sau doctorul Mihai Iancu,dar totul era in zadar.Pe frontul de vest era din ce in ce mai greu;provizile ajungeau cu greutate si atunci cand ajungeau erau putine.Oamenii mureau pe capete,oriunde te uitai vedeai poate un prieten sau chiar o simpla persoana aflata in nestire chinuindu-se si rugandu-te sa-i curmi suferinta.Peste tot unde te uitai nu vedeai decat moarte,suferinta,durere.Clipele de liniste erau de mare pret.Nenorocul a facut ca intr-o seara plutonul(batalionul) sa fie aproape decimat,locotenentul a fost printre primii raniti.Cat timp a fost constient el ia incurajat pe ceilalti sa lupte,sa nu se dea batuti.Gloantele ce vuiau in seară in nestire loveau cu o cruzime de nedescris;muscau din carnea celor ce luptau. Pierderi mari erau din fracțiune ambelor tabere.Cei ce au putut i-au luat pe cei raniti si s-au retras.Dupa doua zile nemtii cei batusera au fost rapusi la randul lor.In surdina se auzeau voci atunci locotenentul deschise ochii si vazu ca nu se mai afla pe front,ci intr-o camera de spital;nu stia ce se intamplase,nu putea sa isi aduca aminteLanga el vazu o asistenta ce statea cu capul pe brate sprijinita de patul lui si dormea;pe semne ca-l pazise toata noaptea.Parul negru prins intr-un coc il facu pe locotenent sa-i tresare inima.Locotenetul o atinse usor pe cap si fata se trezi.Atipise pret de cateva minute la capul bolnavului.Cand isi ridica privirea Damian parca isi reveni dintr-un cosmar,era ea,era Laura.Ar fi vrut sa o ia in brate,sa-i spuna ce mult ia lipsit dar, o durere de nedescris ii oprii avantul.Laura ii spuse ca fusese ranit,era de doua zile la ei.II mai spuse ca tot timpul cat a fost incostient a tot strigat :"Laura...Laura...".Intr-un tarziu afla ca doctorul ce il ingrijise era chiar Mihai,mai afla ca Laura era mana dreapta a lui.Mihai ii explica ca la rugamintea Laurei nu ia spus ca lucreaza cu el. Dupa o saptamana Ministerul Apararii Nationale l-a decorat si ia dat ordinul de "lasare la vatra".Acum era liber,era convins ea este pentru el.Acum nu-i mai poate scapa printre degete cum o facuse in urma cu opt luni de zile in aceea gara aglomerata si posomerata.Orele treceau cu repeziciune in prezenta ei.Recuperarea era anevoiasa,dar sigura.Locotenentul Damian in adancul sufletului si-ar fi dorit sa nu se mai faca bine niciodata.Sa o aiba mereu langa el.Intr-una din zile iesi in curtea spitalului unde se aseza pe o banca si gandul ii zbura catre camarazii lui de arme ,dar dintr-o data ploaia se porni si isi reveni;se ridica si merse catre camera lui cand in fata usii ii aparu Laura.
Laura: - Te rog vino,trebuie sa vorbim!
Inima lui a tresarit.
Damian: - Ce s-a intamplat ?
Laura: - Nu stiu de ce ,dar tu esti prezent in gandul meu in fiecare zi ,nu te pot scoate din cap.
Damian: - Deci si tu te gandesti la mine! te rog ramai cumine ,fii ingerul meu!
Laura: - Dar...
Damian: - Nici un dar,acum stiu ca nu iti sunt indiferent.
Damian a luat-o in brate incercand sa o sarute,dar ea il opri,se uita adanc in ochii lui si mai apoi il saruta;caci vazuse pe semne in ochi dragostea si dorinta lui arzatoare sau poate sinceritatea frapanta de care dadea dovada locotenentul. Damian credea ca viseaza,nu putea sa-si revina,il sarutase un inger,il tinuse la pieptul lui ,il alintase.Momentul plecarii locotenentului Damian Mafteiu din spital se apropia si iata ca sosi. Doctorul Mihai Iancu il asigura:
Mihai: - Voi trece pe la tine dupa terminarea razboiului.Sa mai stam ca alta dat de vorba la un pahar de vin.Dar vreau sa fiti doi ,tu si Laura.Promiteti-mi ca voi nu va veti desparti indiferent ce se va intampla.
Damian: - Iti promit, prieten drag!
Laura: - Nu inteleg, ce s-ar putea intampla?
Mihai: - Promite-mi Laura!
Laura: - De asta iti este dorinta... eu ti-o respect. Iti promit!
Mihai: - Acum sunt impacat. Damian! ti-am facu rost de un apartament.Este chiar langa mine, ati putea sta provizoriu pana va aflati voi rostul.
Zilele treceau si parca totul intrase pe fagasul normalitatii.Damian se angaja ca suplinitor la Academia Militara,in scurt timp ajunse sa fie indragit de toti elevii. Laura era din ce in ce mai iubitoare,cand era cu el se deschidea precum o floare in lumina calda a soarelui.Intr-o seara veni acasa mai devreme. O gasi pe Laura ce era culcata pe canapea,iar suspinele ei parca faceau camera sa vibreze. Veni in fuga langa ea.
Damian: - Ce s-a intamplat ingerul meu?
Laura: - Mihai...
Damian: - Ce-i cu Mihai? Ce-i cu el?
Laura: - Mihai... Mihai...a murit!
Spuse Laura incepand sa planga si sa suspine mai tare ca pana atunci.Damian ramase mut, nu ii venea sa creada ce-i auzisera urechile.
Damian: - Cum sa moara? Nu putea, era prea tanar!
Laura: - A murit de tifos azi la orele saisprezece.Asistenta Anca Toma mi-a dat o scrisoare pentru noi de la Mihai.
Este pe masa, nu am putut sa o deschid, nu am avut curajul necesar.Damian lua scrisoarea si incepu sa citeasca:

"Dragul meu prieten,
Iti adresez aceste ultime cuvinte.
Te-am iubit ca pe un frate si sora mi-a fost Laura.
Plec fara a-mi lua ramas bun,dar ,te rog nu uita ce mi-ai promis.
Iubeste-o pe Laura, cum te iubeste ea!
Cu drag al tau prieten
Mihai Iancu"

La o luna dupa nefericitul eveniment,Damian a venit de la serviciu,a luat-o pe Laura si i-a spus ca are o surpriza pentru ea.Mai tarziu in acea zi au mers amandoi al un spectacol;baletul rusesc se afla in oras.Laura a fost repede cuprinsa de atmosfera cei inconjura.In drum spre casa s-au orit intr-un parculet.In lumina lunii Laura parea un vis frumos;deodata Damian spuse:
Damian: - Laura ...trebuie sa iti spun ceva.Te rog accepta dragostea mea sincera pe care ti-o port.Te rog,ai vrea...vrei... sa fii sotia mea?
In acel clipă ochii Laurei se umplura de lacrimi,Damian crezu ca a suparat-o cu ceva si incepu sa isi ceara scuze,dar ea il opri,il lua in brate si ii spuse:
Laura: - Acestea sunt lacrimi de fericire!Te iubesc si vreau sa fiu sotia ta!
Damian parca inebunise de fericire, o lua in brate pe Laura si o invarti pana ametira amandoi si fusera nevoiti sa se aseze pe banca.Cand isi revenira isi continuara drumul spre casa.Nunta au facut-o dupa cateva luni,nimic grandios decat ei doi,la dispoziția civila.Erau doar ei doi, nimic si nimeni nu mai conta pentru ei.Se iubeau. La limitat timp Laura ramase gravida.Avea un plan,vroia sa-i spuna lui Damian intr-un mod aparte vestea.Nu stia cum,dar sigur va gasi o modalitate. Intr-o duminica plecara amandoi la mormantul lui Mihai. Dupa ce-i asezara florile pe mormant,Laura il lua in brate pe Damian.Avea ochii plini de lacrimi.Ii sopti usor la ureche:
Laura: - Iubitul meu ,Mihai a avut dreptate, nu trebuie sa ne despartim niciodata,ii voi ramane vesnic datoare.Iubitule,vom avea un copil!
In acel moment Damian o saruta.Simtea ca visul lui tot ce isi dorise vreodata de la viata devenea realitate.
Damian: - Sigur,iubito?
Laura: - Teribil de sigur.
Damian: - Te iubesc!
Laura: - Si eu !
Timpul se scurgea,sarcina inainta iar Laura era tot mai frumoasa.Dar vine o vreme cand totul trebuie sa se sfarseasca. Ii veni sorocul Laurei. Plecara amandoi la spital in eficacitatea noptii.Acolo Damian fu nevoit sa astepte o veste cat de mica.Dupa patru ore doctorul veni si ii spuse ca Laura nascuse o fetita.De fericire Damian il lua in brate pe doctor,il intreba daca poate sa isi vada sotia. Doctorul raspunse ca nu inca,mai trebuie sa mai astepte putin.Dupa plecarea doctorului Damian fugi la cea mai apropiata taraba de flori si lua un imens buchet de liliac alb prins cu funda rosie.Cand se intoarese la spital DAmian ii oferi imensul buchet de flori Laurei,atunci in camera intra asistenta ce ii aduse fetita.Cei doi aveau lacrimi de fericire in ochi.Fetita in bratele mamei planse putin si inainte sa adoarma le zambi.LA redus timp de la nastere fetita muri de pneumonie.Laura nu mai putu face fata si inebuni fiind internata intr-un sanatoriu de catre Damian. Zilele treceau repede,Laura credea ca nimic, ca perfect nimic nu mai avea rost pentru ea.Copilul ,micuta Victoria murise.Sotul ei ,scumpul Damian venea de cateva ori pe zi,dar din nefericire nimic nu-i mai putea umple golul din suflet.Singura ei bucurie era cand ramanea singura in camera cu o papusa mica pe care o alinta ca si cand ar fi fost vie.Era a Victoriei,fusese pentru putin timp.Erau zile in care doctorul sanatoriului primea pacienti. Ii asculta si incerca sa le vindece nebunia sau cel putin sa le arate pe unde sa o apuce.Laura traia intr-o lume a ei,in care totul era bine,frumos,in care nimeni si nimic nu putea sa o raneasca.Trecuse deja un an de cand era acolo si starea ei parea ca se ameliora.Laura nu putea uita ,se simtea vinovata, credea ca este responsabila de moartea micutei,omarase fericirea pe care o avea.Anii treceau si Laura incepea sa isi revina.Trecusera deja patru ani de cand era inchisa in acel oribil loc.Tot ce isi mai dorea acum era sa se faca bine,sa il revada pe Damian care de aproximativ doi ani nu mai venise sa o vada si sa duca un buchet de flori la mormantul Victoriei. Saracul Damian din falnicul locotenent nu mai ramasese nimic.Durerea il ravasise; fostul locotenent ajunsese un om solidar si morocanos ,rece.Probabil de aceea nu mai avusese curajul necesar sa vina sa isi vada ingerul,caci asa o alinta pe Laura.Viata trecea nemiloasa peste sufletele lor pana intr-o zi ,ajunul craciunului,cand,locotenentul Damian isi facu curaj sa vina sa ii spuna ingerului sau ca o sa mearga acasa.Pe drum isi revazu planul de nu stiu cate ori,ii era frica ,avea emotii,nu stia peste ce avea sa dea.Ajuns in fata sanatoriului realiza ca totul era schimbat de cand nu mai fusese el.Se destepta parca dintr-o dulce amorteala cand o vazu pe Laura. Statea pe o banca in fata spitalului il astepta.Purta un sal cei acoperea spatele suplu,iar parul ei cand nu era fluturat de vant cadea molatec pe umerii albi.Ochii ei pareau caprui pareau acum mai mari,privirea trista putea sa smulga o lacrima de la cel mai hain om.Imbatranise!Era precum o floare pusa la uscat intr-o carte,dar totusi ceva la ea iti dadea de banuit ca inca mai era o speranta pentru ea.In sfarsit se regasisera,erau iar doar el si ea.Pe data ochii locotenentului se umezisera si inima incepu sa-i bata mai repede.Plecara amandoi spre casa intr-o liniste apasatoare.Epitaful de pe piatra funerara al Victoriei il urmarii pe locotenent pana in ziua cand se duse in societatea celor drepti.
"Tot ce iti este dat,odata iti va fi luat"
Sfarsit