|
cpk.maddy
Membru recent
| Data inscrierii: 27/Oct/2009 |
| Mesaje: 175 |
| Localitate: Galaţi |
|
|
În satul Nucești, locuiau oameni foarte bătrâni și singuri datorită fiilor și nepoților care i-au părăsit plecând în țări străine. Aceștia erau niște locuitori harnici chiar dacă greutățile vieții îi gârboviseră; păreau neputincioși, dar pe interior parcă niște suflete tinere ce-ar fi vrut să mai aibă parte de tărie trupească. Se citea amărăciunea în ochii lor a căror strălucire ascundea oceane de lacrimi adunate printre pleoapele îngreunate de atâta singurătate.
Satul era unul umbrit de nuci bătrâni ce ascundeau printre scizurile scoarței amintiri triste ale generațiilor precedente, cum se puteau citi și pe chipurile ridate ale nuceștenilor. Gospodăriile erau împrejmuite cu garduri gri, dar ploaia ștersese vopseaua ce însuflețea cândva casele modeste, chiar destul de îngrijite. Prispele caselor, și ele umbrite de ramuri groase și lungi, așteptau nișcai tălpi care să le vorbească treptelor… ca pe vremuri, când bunicii stăteau cu nepoții povestindu-le basme și legende.
Ei bine… satul acesta arăta ca o trecere spre moarte, căci dacă treceai prin el nu priveai decât un decor sumbru, pustiu. Cu cât nucii creșeteau mai înalți, cu atât satul se întuneca mai tare. Într-una din casele cele mai umbrite locuia un bătrân foarte înțelept, fiind cel mai vârstnic din sat. Avea o barbă întinsă și albă în care puteai să-i numeri anii, niște sprâncene la fel de ninse ca bărbia. Era mic de statură… uscățiv, nu prea ieșea din casă, deoarece se îmbolnăvise de vreun an încoace. Noaptea, dacă te uitai în curtea lui nu vedeai lumină în nicio cameră. Unii săteni chiar stăteau cu frică să nu fi pățit ceva. Zgomote nici atât nu auzeai, doar nechezatul calului său, un cal slăbit căruia îi înțelegeai durerea și suferința din privirea aceea tristă a unei ființe ce regretă. Alte animale nu mai avea bătrânul, doar un motan leneș ce-și împlinea somnul alături sobă, la picioarele bătrânului. Câteodată, când ploua, ieșea în grădină sprijinindu-se într-un baston negru, tocit, adăpostindu-se sub nucii deși. Da… îi plăcea ploaia. Când se oprea, bătrânul se plimba pe uliță numărând melcii din fața caselor. Se spunea că după fiecare ploaie, cine avea mai mulți în fața porții trăia mai mult timp. Într-o zi, după o ploaie rece de toamnă, a găsit un solitar melc în fața porții lui. S-a întristat oarecum, și oftând s-a dus să-și adape calul. Vecinul său, Grigore, venise să-i aducă din brânzoaicele făcute de nevasta lui, Violeta:
- Cum mai stai cu sănătatea, bătrâne?
- Ei… am obosit, Grigore, am obosit…
- Uite, eu de fapt am venit să-ți cer un sfat: aș vrea să tai nucul `cela `nalt care prinde și grădinii tale umbră, că nu-mi mai cresc roșiile fără să le mângâie razele soarelui.
- Păi, amu ce să zic? Ș-așa nu mai am mult de trăit. Dar te rog, când o-i muri, îngroapă în locul `cela.
- Așa să fie, bătrâne!
Bătrânul devenea din ce în ce mai gârbovit, vorbea greu, mâinile îi tremurau. Doi săteni, Vasile și Mitruț treceau prin fața casei sale și l-au văzut pe bătrân aplecat, pus pe muncă. Acesta planta răsaduri ce aveau nevoie de ani de zile să crească.
- Ce faci acolo? întrebaseră cei doi.
- Plantez un nuc, răspunse omul.
Cei doi, uimiți, întrebau:
- Ești chiar bătrân. De ce plantezi răsaduri când nu le vei vedea frunzele, nu te vei odihni la umbra lor, nu le vei mânca fructele?
Bătrânul privi spre cer îndelungat, oftând:
- Cei care au venit înaintea noastră au plantat și noi am putut să culegem roadele. Acum noi plantăm astfel încât cei care vin după noi să poată aduna și ei roadele.
Cei doi s-au gândit o vreme, iar apoi și-au continuat drumul. Omul căzu pe pământul rece, aproape calul ce necheza adânc. Grigore veni să-l ajute cu plantatul, căci Vasile și Mitruț îi spuseseră ce făcea. Îl găsi mort, sprijinit cu tâmpla de rădăcinile nucului. L-a îngropat așa cum a promis, iar după ce a terminat de săpat, ploaia a năvălit peste sat. O ploaie așa cum îi plăcea bătrânului. Da… îi plăcea ploaia. Zeci de melci s-au adunat peste pământul ce-l acoperea îndată ce stropii au încetat să cadă. Toți sătenii și-au sădit câte un nuc în colțul grădinii pentru a reîntineri satul.
În câțiva ani a crescut un nuc în locul în care bătrânul a fost îngropat. El a ținut umbră nepoților care s-au întors după câțiva ani pe plaiurile natale.
|
