|
perimetru2
Bine ai venit!
| Data inscrierii: 29/Apr/2008 |
| Mesaje: 16 |
|
|
|
“ Offf ce, ce e cu mine….. se întâmplã ceva sau ca întotdeauna …. Nu, nu-i nimic. Aş vrea tare mult sã aleg ceva din viaţa mea care sã vad….. dacã toatã viaţa mea valoreazã doi bani sau poate cã mai mult decât se poate vorbi….dar stai ce prostii spun, nici gândurile nu-mi sunt limpezi dapoi vorbirea da…. mai pot oare sã vorbesc sau singurãtatea asta mi-a luat şi glasul? Dar dacã mã aude cineva.... ce voi face.... de fapt cine sã mã audã aici şi.... dacã mã va auzi ce poate sã....”
- Cine sunt eu? Ce se întâmplã cu mine?
„Da bine.... bine. Deci mai pot vorbi. Dar stai mi s-a schimbat vocea sau capu’ ãsta pãros şi plin de tot felul de goliciuni nu..... cine ştie. Ia sã vãd chiar am vocea schimbatã?”
-Dacã nu trãia Arhimede ce se alegea de matematicã, cine i-ar mai fi dat lu’ Galileo Galilei atâtea idei, dar stai eu nu reuşesc sã mã controlez pe mine dar.... cine a spus ceva de mine, oricum mintea şi gândurile sunt undeva departe de ceea ce se poate considera a fi real sau avand vreo legãturã cu societatea noastrã, dar ce e cu atâta.... mai bine .... tãcere.
Peste douã ore deşi OMUL stãtea cu ochii deschişi şi cãuta în linişte ceva printr-o carte nici un rãnd, nici un gând, şi nici chiar lumina chioarã a lampadarului, nu-l determinau sã aibã vreo idee sau vreun gest care sã-l facã sã se urneascã atât intelectual cât şi fizic. Aflat la limita unei stãri vegetative se apropie de un radio aflat pe birou şi fãrã sã clipeascã mãcar îl deschide şi iese din camerã. Dar în scurt parcã ceva îl atrage din nou înnapoi se aşeazã pe pat, stinge becul, şi aflându-se cu faţa în sus închide ochii mimând un somn dulce, dar....
„Cred cã cel mai bine ar fi dacã aş încerca sã-mi aduc aminte de clipele frumoase ale vieţii mele, poate ca doar aşa mã voi simti mai fericit.... dar ce spun, ce cuvinte îmi vin în minte fericire ....”
Însã în ciuda acestui gând ochii în loc sã rãmânã calmi, se contractau lãsând impresia unei spasme. Dupã alte doua minute de rãtãcire creierul şi-a revenit ca prin miracol şi în sfârşit un prim gând vesel începu sã iasã la luminã:
„ Da’ stai ce imagine, ce imagine cumplitã îmi inundã ochiul minţii! Parcã şi acum simt securea rece cum depicã carnea fragedã şi venoasã, cum lama ascuţitã chiar de cãtre moarte, intrã în piciorul meu creãnd un crater imens, de parcã toatã carnea voia sã vadã lumina acestei lumi. Şi osul care zâmbea la luminã şi sângele roşu închis care inunda în continu încãperea, mintea şi chiar viaţa mea vrând cu absolut orice preţ sã se scurgã din acest trup pãcãtos şi fãrã de minte. Îmi amintesc de asemenea şi de ceilalţi din jurul meu care râdeau de parcã le-aş fi zis un banc bun tocmai acum vreo doua ore şi pofta de râs nu i-a mai pãrãsit încã. Da’ şi nemernicul ãla de PARJOLITOR, care peste nici un an l-a taiat din gresealã pe bunic-su cu joagarul omorându-l, dupã ce a dat cu securea în joaca binenţeles şi vãzând ce-a fãcut, mã întreba: ” De ce nu te ridici?” .... dar am zis cã vreau o amintire plãcutã, nu pe una dintre cele mai hidoase şi sângeroase amintiri. Da’ ca întotdeauna cre ca existã şi o partea bunã anume aceea cã: aceastã imagine m-a fãcut parcã mai puternic şi nu m-a lãsat niciodatã în ghearele neghiobiei de a râde de cineva aflat în suferinţã. Acum nu mai pot sã râd nici mãcar de un om care se împiedicã. Poate cã de aceea m-i se întâmplã de multe ori sã visez cã mã împiedic la capãtul de sus al scãrilor. Da’ vreau o amintire plãcutã....”
Strângând din nou din ochi anunţarea orei exacte îl face sã tresarã şi sã deschidã ploapele:
- A fost oara 5. Vã prezentãm radio-jurnalul. Peste o lunã, la 12 august va fi semnat la Bucurşti....
„Cum e deja ora 5!? Mai am o orã şi jumãtate şi trebuie sã plec la servici! Dar de fapt ce-i cu graba asta? Parcã aş fi dormit az—noapte şi acum trezindu-mã aş mai vrea sã dorm.... dar uite îmi amintesc.... era undeva prin octombrie 2006 îndată ce am tras prima oarã cu arma, ţin minte cã aveam nişte emoţii.... foarte.... de parcã ceva sau cineva mã îndemna şã nu trag dar sunetul din dreapta mea m-a fãcut sã apãs trãgaciul chiar dacã nu luasem foarte bine ţinta .... atunci în loc ca totul sã se limpezeascã în jurul meu, gândul împreunã cu imaginea minţii cãlãtorea odatã cu glonţul tras de mine fãcându-mã sã vãd cerul şi pãmântul într-un fond închis şi doar dealul din fatã rãmânând deschis şi perceptibil. Doamne ce imagine!!! Ştiu cã al patrulea foc pe care l-am auzit m-a trezit din aceastã reverie şi mi-am amintit ce trebuie sã fac.... am reuşit sã mã adun, sã iau linia de ochire bine şi.... am tras .... dar gâdul cã am putut sã am aşa sânge rece m-a speriat şi celelalte douã focuri le-am tras ca de exemplu un orb. Ştiu cã la sfârşit un sentiment de uşurare m-a fãcut sã-mi revin da’ce .... asta nu e o amintire plãcutã!”
Dupa cinci minute în care mintea lui era blocatã inițiază iarãşi sã vorbeascã:
- Dar de fapt cred cã acum, mai mult ca oricând, îmi amintesc când am vãzut întâia datã o fatã pe malul mãrii care cânta. întocmai ca o SIRENA. Da! Era îmbrãcatã întro bluzã albã al naibii de vaporoasã, iar datoritã faptului cã stãtea jos, pe nisip, cu vioara în mânã, fãcea ca efectul acoperitor al fuste sã disparã aproape total lãsând sã se vadã picioarele drepte şi bronzate uniform. Îmi amintesc cã eram cu un amic bun, cu PLIMBAREL.
|
