 |
 | Mircea Cărtărescu |  |
|
Selenaru Negrea
Bine ai venit!
|
|
Mircea Cărtărescu (n. 1956)
georgica a VI-a să ne iubim, chera mu ciocnirea sonet IV poema chiuvetei zepeline peste piaţa Bucur-Obor --------------------------------------------- georgica a VI-a filmată din elicopter iarna apare într-un prim-plan atît de intens ca i se văd broboanele de sudoare scurgîndu se lent între lujerii ieşiţi din brazde. priveşte, zăpezile călătoare se-ntorc în escadrile din ţările calde pe cînd ţăranul cu o şosea asfaltată în jurul gîtului, freacă parbrizul aburit al cerului, pînă ies stelele. a venit iarna spune ţăranul, e timpul să legăm rotilele plugului în foi de hîrtie cu elegii de properţiu. a venit iarna. copii zice el să luăm ascensorul sau pe scara rulantă să coborîm pînă în magazinele subterane de aparate electrocasnice şi în sala de proiecţie a rădăcinilor să mai vedem jurnalul cu realităţi din lumea anotimpurilor filmul documentar cu calculatoare tăcute care în fiecare iarnă se trag din oameni. (din "Faruri, vitrine, fotografii" (1980)) --------------------------------------------- să ne iubim, chera mu sã ne iubim, chera mu, sã ne iubim per tujur ca mâine vom fi pradã inundatiilor, surpãrilor de teren, betiilor crâncene, ca mâine un ieri cu labe de pãianjen de fân îti va umbla în cârliontii de florio ai coiffurii zãpãcindu-te, ambetãndu-te . . . sã sim tandri, bâigui poligonul cãtelu lipindu-si irisii de soldurile voluptoase ale autobazei filaret sã fim tandri, singurãtatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu sã fim tandri, mai zise o muscã. primãvara ne lingea ca un pechinez pe fatã, pe membre ne fãcea sã ne întrebãm ce gust om avea pe limba infinitã a noptii plinã de autocare si stele, primãvara ne mângâia depãsind uneori limitele maternitãtii sau prieteniei nevinovate arãtându-si provocatori sânii reci sub jacketa ei de turcoaz jerpelit oh, mai rãmâi, sopti lustra cãtre o scamã de pe covor, nu vrei sã te urci la mine? bem ceva, ascultãm muzica, îti arãt biblioteca . . . nu vrei sã rãmâi in noaptea asta la mine? sã ne tinem de mânã, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza iepurelui de tablã din vitrina cu jucãrii. sã ne iubim, sã ne amãm, sã crestem si sã ne înmultim cântau tergarulile si velurul, drilul si chembrica pe gabrovenile rãspundeau pânã la rãgusealã plutonierii si norisorii sã facem chestia aia, gâfâiau frizeriile. ca niste becuri electrice legate în serie nervii plezneau pe antebrat, venele se umflau pe torace, în nãri analizatorii mirosului îsi încuiai paltoanele în dulapuri si indicele de refractie îsi halea sandviciul cu carne de pui în holbarea perversã a ochiului. ce de ocheade, câte accidente din neatentie, conturi încheiate, polite plãtite, îngerasule, strãnuta plãmânul îndată ce se privi in oglindã si vãzând în urma lui o uzinã. primãvara ne întindea pe pâine felia groasã de televizor mintea noastrã era îmbâcsitã de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de transee, deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blanã de vulpe al omului invizibil la ochii catifelati ai omului care trece prin zid … creierul nostru îsi amintea de când stãtea ghemuit de când pulsa, de când palpita, fojgãia, colcãia, misuna, serpuia antebratul îsi defula în aerul slãbãnog sentimentul de a avea pene, urechea - sentimentul de a fi auzit boncãluitul triceratopsului si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fatã. ai încredere în mine, gânguri flora intestinalã întinzându-se voluptos în bratele groazeicare purta în acea searã un costum simplu, cambrat, tineresc, dã-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism, crudelo, nu mã chinui, rânjea maxilarul spre maxilar. venea seara, orasul se anima, venea noapteam strãzile sfârâiau ca sifonul, sã fim tandri, loz necâstigãtor, sã fim tandri, bãtãtor de covoare, sã ne iubim, robinete, sã facem excursii, mapã de plicuri! în rochii de moloz si nuiele verzi, de mezeluri si de brânzeturi, spoite cu vodcã si motorinã emotiile iesiserã la agãtat. prin ganguri si pasaje acoperite cu geam colorat câte un pisoi zgâria în lãdita vreunui dafin si în berãrii ospãtarele se lãsau desurubate de vii contra cost. sã ne iubim, unamuno, nebuno, sã ne iubim, chera mu, si apoi sã ne-nselãm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinti, sã ignorãm influenta exercitatã în psihicul nostru de complexul lui grozãvesti. primãvara priveste galbenã in stratosferã, gâdilatã de ozon si de ioni, sã ne cunoastem mai bine, melcule, zice, sã ne îmbrãtisãm, depoule, hârtiuto, tomberonule … iar noi la tâsnitoarea din capãtul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apã chiar lângã policlinicã, si pânã si copacii miroseau a dentist. (din "Poeme de amor" (1982)) -------------------- ciocnirea într-un tîrziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi; am căutat şurubelniţa şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor îşi prinseseră păianjenii pînza. pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mîncat şi sîrma zdrelită îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pîn-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot, am tras de el pînă am început să apropii metru cu metru cartierul tău de al meu turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare încălecînd asfalturile, presînd atît de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case încît deasupra a rămas doar o muchie de lumină scînteietoare pulsînd în aerul ars, ca de fulger. trăgeam de fir, şi ca un sfînt indian făcînd trapezul pe ape statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie consiliul popular al sectorului doi se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta iar strada latină zîmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele geamurile plezniră cu zgomot iar noi ne-am trezit faţă-n faţă şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult pînă ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele pulverizîndu-ne hainele, pieile, amestecîndu-ne inima mîncîndu-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sîngele, ciobindu-ne şira spinării, arzînd. arzînd cu troznete, că daţi cu benzină arzînd cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum cu ceară sfîrîitoare, cu seu orbitor pînă cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie şi păianjenii şi-au conceput plase în coşul pieptului nostru. (din "Poeme de amor" (1982)) ---------------------- sonet IV tu parcă eşti creată din celofan, tu parcă eşti câştigată la zaruri şi pierdută prin condiţia ta de femeie şi iar câştigată şi iar pierdută şi iar câştigată şi până la urmă înfiptă ca malachit în cine ştie ce ac de cravată tu parcă fabulezi când pui un picior înaintea altuia deşi cea mai slabă, tu parcă distribui petrol şi celule solare cu fiecare rictus de blazare şi grabă deşi cea mai rece, deşi cea mai colocvială, tu bei cel mai mult preferi cinzano cu lâmăie să zicem, tu dansezi chiar alături staţie leşinată de narcisism si de graţie tu parcă bei suc de mango la cofetăria cu vedere spre mare cu vedere spre delfini şi spre ilone şi langues-de-chat plutitoare tu parcă jonglezi printre genele nichelate cu sfera ta de cordială stupiditate tu parcă mă cunoşti, parcă mă cunoşteai, slipul tău de cristal fumuriu parcă mă cunoştea, saboţii tăi din piele de om când îi intreb de tine, acum îmi răspund: nem tudom... (din "Poeme de amor" (1982)) ---------------------------------------- poema chiuvetei într-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie se confesă muşamalei şi borcanului de muştar se plânse tacâmurilor ude. în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea: - stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri şi paratrăznete. stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el vasele cu resturi de conservă de peşte te-au şi îndrăgit. vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum crăiasă a gândacilor de bucătărie. dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări căci ea iubea o strecurătoare de supă din casa unui contabil din pomerania şi noapte de seară se chinuia sorbind-o din ochi. aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei şi într-un destul de târziu îi făcu o propunere muşamalei. ... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu, eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste. am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată... dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari şi tot ce a fost mi se pare un vis. (din "Totul" (1984)) -------------------------------------- zepeline peste piaţa Bucur-Obor zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor. Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape? Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului, magazinului de confecţii pentru bărbaţi, prietene & copii indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo îşi suciseră vertebrele cervicale în sus iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu spre apus... Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift, erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în faţa magazinului Materna erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii, hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din vitrine erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul, tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee, rentabili ca triajele gării Obor erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto şi rachete metalice poloneze erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc. dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de 254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de 5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons", 1972. erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani întinşi pe toată bolta, şi barosani. stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso's Last Words" şi mă simţeam fericit eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că am scris cărţi credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness", în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi ochelari de soare în fiecare mandarină din toneta cu mandarine ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica şi ştiam că acolo visasem primele vise şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la punct final în viaţă ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina, cu poşetele, cu lamele, cu uitarea şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi nici totul ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele trec pe lângă mine ca nişte aisberguri că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi palpează retina filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri fără sfârşit şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina, stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră sub bluza de garofiţă ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele eram străveziu ca unghia de fericire. şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi scânteietoare şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe acoperişurile construcţiilor înalte şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în "Potemkin" şi brusc biluțele imense de lacrimi izbiră asfaltul şi şinele de tramvai săriră în aer şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război şi maşinile se desfăcură în componente şi table şi librăria de vizavi aruncă în văzduh rigle topite, compasuri strâmbe, ursuleţi în flăcări, volume pulverizate şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia oprimată: volbura, piciorul-cocoşului, muşeţelul şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe ţeastă, zeii infernului, decorativi, inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi Stoiciu şi Krishna şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile şi roţile grele de metal şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă oscioarele tălpilor şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută în Herăstrău, când ne-am suit în roata mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut din vârful ei perfect nimic decât pe un muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care se holbau la noi cum ne muşcam buzele, înnebuniţi că nu ne puteam devora şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare... singur, fără apărare în faţa ochilor tăi adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare ca o insectă am tresărit şi-am privit: stelele se aliniaseră la răsărit şi luară startul peste lumea-n ruine. era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor multicolore şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi cu adidaşii moi. mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea. la neputinţa mea de a crede şi a nu crede. atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam: Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi dar prin arterele mele circulă visele tale lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă un tort de un miliard de kilometri cubi. lasă-mă să confund realul cu irealul lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta. să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat un deget cu moluşte şi cefalopode lasă-mă să vieţuiesc, să dispar... când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori şi răneai cu dinţii dermă de cireaşă a stelelor apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii prelungi şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui şi umerii obrajilor... ce să mai spun, era capul tău în gros-plan şi în posterior stele, era ca în "Războiul stelelor" erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor" doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o să mai fiu vreodată am ştiut că mi se mai dă o şansă brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă. (din "Dragostea" (1994)) |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | Mircea Cărtărescu | |
|
||
|
|
|