FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: al treilea pas. apoi?

Trimis: 02/11/2009 16:35

...Pot oare stropii ţurţurelui de gheaţă să rupă pânza paianjenului? mă întrebam cu genele răvăşite de reproşurile grabei tale fierbinţi.
Privirea de lup o mai ţin minte şi-acum, şi-aroganţa.

Campion al tuturor piscurilor înzăpezite-ai fi fost, de nu ar fi venit primăvara aceea timidă, de nu te-ar fi încâlcit degetele ei jucându-se cu raze de soare. Te-ai împiedicat doar bănuindu-i gleznele, nu le vedeai clar, fulgerau în cenuşiul urban al asfaltului, eu le imaginam plaje-nsorite, câmpuri răscolite de vânt, de mustangi.
Acesta a fost întâiul pas spre durere dar pe atunci nu ştiam, nu ştiai.

Le purtau neodihna, setea, tristeţea şi râsul.
Primele aveau cauze bine definite, ultimul aburindu-mi în degete îndată ce începeau să îngheţe, suflându-mi în pânze până când săream peste hopuri, ridicându-le-n gând, cu vinovată împurpurare, un deget impertinent.
E adevărat, veneau şi furtuni; atunci mă lipeam de pomi, de ziduri -mândria mea nu mă lasa să bat la uşi- mă ghemuiam în cine ştie ce colţ de umbră, aprindeam flăcările tremurătoare ale speranţei dar nu muream neînţelegând de ce mi se reproşa rezistenţa, vindecarea prin amnezie.

În vremea aceea tu aveai diploma de Mare Ţesător, îmi spuneai că urăşti măştile şi oglinzile. Desigur, îmi susura ţurţurele trans/lucid iar cu licărul lui îmi arăta reflexii, măşti, reflexii, oglinzi, nenumărate ale tale măşti şi oglinzi.

Se pare, cunoşteai şi tu tristeţea, neodihna şi setea.
Acoperindu-le, râsul tău a întins un deget mic râsului meu, am întins şi eu un deget râsului tău apoi ai vrut toată mâna dar tălpile îmi dăduseră de ştire c-au simţit mari întinderi mlăştinoase.
Atunci, mai neiertătoare ca niciodată-au venit neodihna, setea, tristeţea să mă- mblânzească, răvăşite de tăcută mirare şi iar hohotele, albind nopţile, punctele de pe zaruri... Dar, vezi tu, nimeni, nimeni nu mai câştiga nimic, chiar nimic.
Atunci a fost al doilea pas spre durere.

Iar aroganţa ta, Ţestorule, a crescut! Râsul meu a desenat-o pe-o foaie:
iată, are o frunte înaltă şi foarte strălucitoare, acesta este motivul pentru care mă strigară Dalila...

În compensaţie ţi-am desenat mustăţi; creşteau văzând cu ochii, râsul făcea tumbe colorate, era o minge învârtită în degete, pândindu-mi cu neodihna, setea, tristeţea ascunse sub el, pieptul unde astea ar fi lovit cu putere. Ah, râsul făcea tumbe colorate! l-am aruncat în parcuri, în lifturi, taxiuri dar el revenea, brăţară fosforescentă la gleznă
în noptea oraşului străbătută pe tocuri.

Mi-a spus că şi eu am suferit o transformare, că mi-ai confecționat un portret, aş fi un fel de săltăreaţă roşcată, am cocoaşe de cămilă şi la gât clopoţei.

Aşa că suntem chit dacă acum mustăţile tale-au crescut atât de mult încât au coborât scările, au invadat străzile şi eu când trec prin oraş am mare, mare grijă să nu mă împiedic...