FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: ..:: Convorbire cu o coala de hartie ::..

Trimis: 22/06/2007 11:48

Tocmai am gasit forumul...si ma bucur ca am facut-o:] Am mai scris pe alte forumuri insa... Cei de acolo pareau multumiti cu indiferent ce as fi scris. Si vreau sa ma dezvolt, sa cresc. Am nici 15 ani (ii fac peste doua luni :-)

) si imi place sa scriu...ma ajuta sa...traiesc! Nu stiu daca vreau sa devin scriitoare, nu cred ca sunt, totusi, suficient de talentata pentru asta. Ramane de vazut:) Astept pareri sincere.

Prolog

Nu stiu cu ce sa incep…mi-e îndeajuns de greu sa vorbesc despre mine. Si, la urma urmei, despre mine vreau sa vorbesc. Stiu, sunt aiurita, ciudata, naiva si poti sa-mi mai atribui inca o mie de adjective… Si nu pot sa spun ca imi pasa. Nu suficient de mult cat sa-mi afecteze corvoadele zilnice si lucrurile pe care le spun, le traiesc, le gandesc.
Simt nevoia sa ma exprim. Nu stiu ce ar necesită sa fac in cazul asta, stiu ca vorbesc prea mult si ascult prea putin, stiu ca ma las afectata mai mult de tragediile celorlalti decat de ale mele dar… asta sunt eu.
O sa incep sa iti spun o poveste, in timp ce stam amandoi intinsi pe posterior pe covor, uitandu-ne insistent la denivelarile de pe tavan. Nu-mi spune inca nimic…imi place sa te ascult cand taci. Si chiar de tie nu-ti place sa ma asculti cand vorbesc, o sa iti povestesc. O sa iti spun o poveste… O sa iti spun povestea mea.

Trimis: 22/06/2007 12:37

Cand am fost multumita?... Niciodata. M-am incurcat in propriile mele ganduri si m-am uitat inapoi inainte sa fie cazul, fara sa astept un ocazie care sa ma favorizeze. Am avut incredere in prea multi iar pe cei la care tineam i-am simtit indepartand-se repede de ceea ce eram “eu”. Eu… Sunt un fir de nisip prabusit la fundul unei mari. Cu fiecare miscare a apei incerc sa razbat dar…nu reusesc sa ajung la tarm si alunec din nou in adanc…
Am cunoscut pe cineva acum cateva luni. Si ma afecteaza mult de tot. Nu l-am intalnit direct…doar am vorbit. Urasc internetul. De ce? Pentru ca ma face sa cunosc oameni noi. De care ma atasez si carora le simt lipsa apoi. E paradoxal cum poti sa simti lipsa cuiva cand, de fapt, nu te-ai intalnit direct cu acea persoana… E stresant! Am facut schimb de poze, am vorbit mult, i-am auzit vocea si m-a facut sa simt purtata deasupra valului… Nu il cunosc, stiu asta, dar tind sa incep sa il idealizez. Si ma intreb…oare e asa cum il stiu eu? Naiv, ca si mine… Avem aceleasi preferinte, in mare. El e mai realist, eu sunt visatoare. Simt ca ar putea sa ma joace pe degete, iar eu l-as lasa sa faca ce vrea din mine… Tot.
De ce mie mi-e atat de frig cand toata lumea se plange de cat de cald e afara? Poate pentru ca eu sunt inauntru…deschid geamul si arunc o privire in afara. Si vad numai…cateva blocuri gri si niste munti prafuiti undeva, departe… Mi-e o sete nebuna de verde, de albastru! Mi-e o sete nebuna sa mai fiu eu… M-am pierdut undeva, intr-o gara aglomerata. Ma ascunsesem intr-un geamantan iar cineva m-a luat din greseala si m-am pierdut… Nu vad unde am ajuns…dar…oare am plecat? O sa reusesc sa fiu eu fara sa ma ascund in spatele unor idei preconcepute? Sa fiu libera, sa invat sa ma bucur de fiecare clipa, sa pretuiesc ceea ce am? Sau… o sa reusesc vrodata sa invat sa ma feresc de cei care vor sa imi faca rau?... Nu stiu. Nu vreau sa ma arunc in viitor, dar asta fac tot timpul… Si niciodata nu respect planurile pe care le fac prea devreme. E un soi de pact intre ce voi fi si ce am fost, intre ceea ce mi-ar place si obligatiile pe care le am…
Dar ma asez pe pat, ma las sa cad pe spate… Si imi inchid ochii. Vreau sa visez ca sunt unde vreau eu, vreau sa simt ca mulțimea e a mea, ca nimic nu ma mai poate opri, ca o sa traiesc pentru totdeauna…
E liniste. Nu mai aud nici un fel de zgomot, nu-mi mai e teama… Doar patru cuvinte se impletesc pe buzele mele si ies nestavilite, cautand omenirea de afara: “O sa fie bine.”