|
Merois
Bine ai venit!
| Data inscrierii: 15/Sep/2011 |
| Mesaje: 21 |
| Localitate: Bucuresti |
|
|
Nu cred să fii trecut prea mult timp de la momentul internării mele până în prezent. Îmi amintesc că soarele era la apus. Eram într-un bar spionam un infam mafiot ce-şi sorbea tacticos cafeaua. Comandasem o halbă de bere şi notam într-un carneţel cât palma toate fiinÈ›ele ce intrau în contact cu ţinta mea. Eram încordat şi uşor paranoic, chelnerul mi-a aşezat halba pe un biscuite şi a zâmbit complezent întrebându-mă din priviri ce-mi notez. I-am spus că mâzgălesc la întâmplare, e un hobby pe care-l am de la o vârstă fragedă iar acum ajunsese să se transforme într-un soi de dependenţă. Minţeam, bine-nţeles. A făcut un semn aprobator din cap, deşi nu cred că dădea doi bani pe scorneala mea elaborată, a făcut stânga-mprejur şi din doi paşi s-a făcut nevăzut în spatele barului. Când mi-am întors privirea către obiectivul meu, masa era ocupată de alte persoane. Un flux de adrenalină mi-a invadat venele şi m-a cuprins o stare de panică, ceva urma să se întâmple, ceva ce nu prevăzusem. Încercam să mă calmez explicându-mi că sunt un simplu jurnalist, nu ar avea de ce să-mi facă rău, nu am vorbit nimănui de mica mea investigaţie nu trebuie să-şi facă griji. Am luat o înghiţitură sănătoasă de bere, m-am ridicat şi mi-am îndesat carneţelul în buzunarul de la spate, am plătit nota fără să mai aştept restul şi m-am îndreptat spre ieşire. Am ajuns afară şi am respirat uşurat, o rafală de vânt rece mi-a răvăşit părul şi încordarea se dizolvă încet sub privirea fixă a unui felinar. Am făcut doi paşi şi am rămas încremenit, două umbre se lungeau de-a lungul trotuarului flancându-mă iar una dintre ele mi-a adresat o întrebare, mi-a cerut o ţigară, am spus calm fără să întorc privirea, că îmi pare rău însă nu fumez. Venele-mi pulsau disperate, nările se arcuiau şi se contractau întocmai cailor de curse, iar simţurile îmi orchestrau mişcările, toate acţiunile mele se mecanizaseră. Am făcut un pas mic şi am rupt-o la fugă. Eram disperat, mă simţeam ca un dezertor prins în fapt, alergam fără direcţie.
Două bufnituri puternice în uşă, sparg seninătatea imuabilă a nopţii. Zgomotul metalic ricoşează din ecou în ecou, alterând întunericul, transformându-l într-o himeră invizibilă cu glas de tunet. Să rămân închis aici? Să mă debarasez de toate gândurile meschine ce mă poartă pe culmile culpabile ale nebuniei? Cine mă deranjează la ora asta? Nici măcar nu ştiu cât e ceasul. Perspectiva alterată asupra timpului, pe care mi-o încastrează pe retină lumina neschimbată a camerei în care sunt ţinut, nu-mi permite nici un fel apreciere. Iar ferestre au doar cei de la etajele superioare, aici la subsol, pereţii se îmbină fără a îngăduie nici măcar vreunei minuscule şi insesizabile crăpături să-şi găsească locul printre ei. Dar nu are nici un rost să mă vait, de bine de rău, aici măcar nu duc lipsă de nimic, sau cel puţin aşa cred. Mai bine să trag cu urechea la ce tot vociferează vocile nestăpânite din spatele uşii.
- Nu pot pricepe de ce îi mai ţin aici, sunt atât de infectaţi de nebunie încât nimeni nu îi mai poate trata.
- Eu zic să-ţi vezi de treaba ta, sunt pacienţi, dacă ai fi ţinut aici, în spatele uşilor, nu ţi-ar agață bine ca cineva să te îngrijească? Să nu mai zic de cineva care să încerce să te vindece…
- Dar nu sunt, pentru că sunt om normal, iar oamenilor normali nu le este dat să-şi piardă minţile, şi cine dracu crezi tu că-i mai vindecă pe ăştia? O minune poate.
- O minune ar fi să-ţi ţi dumneata gura, la fiecare tură te apuci să plescăi cuvinte fără noimă, încep să cred că nu eşti prea sănătos la cap.
- Eu nu sunt sănătos? Eşti dumneata, pentru că-i aperi pe nesăbuiţii ăştia?
- Am obosit, mă aşteaptă soţia acasă, îmi lipseşte căldura locuinţei şi absenţa ta. Nu vrei să ne terminăm tura şi să ne vedem de drumurile noastre?
- Ba sigur că da, doar să nu mai aud că vrei să mă şi port elegant cu zăpăciţii ăştia năuciţi de propria lor minte ce zăboveşte în delir.
- Faci cum vrei, atâta timp cât nu trebuie să vorbim despre asta.
Nici eu nu mai sunt sigur dacă nu cumva, sunt ei în celulă şi eu afară. Oricum ar fi, un loc mai potrivit nu-şi puteau găsii să poposească în discuţii. Au tras trapa metalică ce acoperea o deschizătură în centrul uşii, un soi de hublou către lume, şi par să pregătească ceva. Mă apropii sfios cu paşi calculaţi, curiozitatea a pus cu totul stăpânire pe mine astfel că abia reuşesc să-mi astâmpăr impulsul de a mă arunca cu braţul prin orificiul pe care l-au pus atât de nonşalant la dispoziţia mea. Mai fac un pas, iar prin mica deschizătură intră clătinându-se o tavă conţinând un bol cu-n lichid fierbinte şi înmiresmat flancat de o bucată de pâine aproximativ uscată. Apoi imediat una dintre vocile din spatele uşii tună: „Mănâncă, ai nevoie de lichide.” Cu o mişcare aproape mecanică prind grijuliu cu ambele braţe platoul cu bolul şi bucata de pâine de secara ruptă la întâmplare şi aruncată de parcă cineva ar fi vrut să se descotorosească de ea, fac un pas în posterior şi cât ai clipi borta către lume se închide furios, aud răcnetul unui lacăt ferecat în grabă, urmat de zgomotul paşilor mocăiţi ai îngrijitorilor mei ce se cerne în neantul necunoscut, îndepărtându-se de celula mea. Las în grabă bucatele pe marginea patului şi mă arunc dintr-un salt către uşă izbind puternic cu pumnul în dreptul balamalelor. Uşa se cutremură şi eliberează un sunet metalic şi disonant, genul de sunet ce se impregnează în timpane dând naştere unui ţiuit sâcâitor ce te va deranja mult timp după ce zgomotul real îşi va pierde glasul. Am aşteptat ca vâlva să se dizolve în pereţii holului îngust şi am strigat cât am putut de tare, cu buzele crăpate şi vineţi la mai puţin de zece milimetri de uşă: „Să-mi spună cineva cât e ceasul. Vă rog.”. Zadarnică şi neputincioasă acţiune întrucât singurul răspuns, de altfel nefolositor, pe care l-am primit a fost un şir lung de râsete meschine ce mi-au bântuit visele câteva nopţi la rând. Mi-am încordat maxilarul ciocnindu-mi măselele şi cu ochii închişi mi-am proptit fruntea de bariera metalică ce încă trepida şi-mi despărţea trupul de libertate cuvenită. Dezamăgit, am lăsat mâna să alunece inutilă pe cantul uşii şi am rămas aşa, nemişcat, câteva ticăituri de ceas. Când m-am dezmeticit din starea algidă ce mă învăluise, lichidul condimentat din bol se răcise şi am descoperit că nu conţinea altceva decât trei pumni de apă fiartă, sare, piper, o foiţă de pătrunjel pentru miros şi doi, trei tăiţei atrofiaţi pentru gust. Nu am făcut niciodată nazuri, atunci când un străin mi-a oferit o gustare şi nu aveam de gând să încep acum. Am bucăţit pâinea şi am înecat-o în pseudo-supa din bol, am lăsat-o câteva momente să se marineze corespunzător şi am înfulecat-o pe nesimţite din trei înghiţituri. Lingura a rămas neatinsă la marginea tăvii. Comportamentul de om civilizat, educat, cu maniere studiate, se descompunea grabnic şi eram aici doar de câteva zile. Câte zile, nu reuşesc să intuiesc cu exactitate, pot doar să speculez asupra numărului de ture posibile în decursul a douăzeci şi patru de ore şi apoi să aproximez în funcţie de asta. Însă răbdarea îmi lipseşte cu desăvârşire momentan, sunt doar curios să aflu de merit să fiu aici.
Starea de oboseală, tind să cred, e indusă de ceasul partea interioară e mai mult o dispoziÈ›ie de amorţeală a muşchilor datorată odihnei excesive. Dar ce altceva să fac într-o cameră ce măsoară şapte paşi dintr-un colţ într-altul? Da, sigur câteva exerciţii nu ar strica, îndeajuns cât să nu-mi las muşchii să se atrofieze. Însă am înţeles că după o bucată de vreme, îţi consimt să-ţi plimbi carcasa cărnoasă într-un loc îngrădit, un soi de ţarc. Un parc al lunaticilor, securizat desigur, în care ne permitem să ne măgulim simţurile cu atingerea suavă a naturii.
E drept că viaţa mea cu iz mediocru, pe care o uram atât de tare, nu era cu mult diferită faţă de societatea sanatoriului. Ce-mi lipseşte cu adevărat sunt micile marafeturi pe care mi le mai îngăduiam din vreme în vreme. O cină la restaurantul elitist „La pălăria cu iepuri” unde serveam în fiecare miercuri o supă cremă de legume, iar apoi mă alintam cu doi papanaşi cu dulceaţă de vişine. Plimbările în miez de noapte pe prăfuitele şi aglomeratele străzi ale capitalei şi fireşte mica dar încăpătoarea mea garsonieră, garnisită cu o impresionantă colecţie de ziare şi cărţi. Prietenii şi-au croit drum prin alte părţi şi cu alte lucruri, mi-au lipsit o vreme, însă timpul mi-a reordonat gândurile şi simţămintele în aşa fel încât am găsit singurătatea ca o necesitate pe care reuşeşti să o înţelegi doar după ce o dobândeşti. Să mă împletesc cu tot soiul de femei ce-mi ies în cale nu a fost niciodată primordial, am bântuit prin diverse relaţii fugitive, unele de o efervescenţă îmbietoare dar toate efemere. Mereu a fost problematică nevoia mea de spaţiu şi solitudine
|
