|
Stefan George
Bine ai venit!
| Data inscrierii: 28/Noi/2017 |
| Mesaje: 5 |
| Localitate: Bucuresti |
|
|
Dupa ce tatal meu , un mare pianist, murise m-am dus in vechea lui casa. Acolo se afla mobila veche , tablouri abstracte si un pian. Uitandu-ma la acest pian, imi aduc aminte de copilaria mea. Mama m-a batea de fiecare data cand gresam o piesa, iar tata niciodata nu m-a lauda atunci cand reuseam, imi dadea decat o privire rece. Ma asez la pian si incep sa cant, simtind ceva ciudat, parca de fiecare data cand apasam pe piesele pianului, timpul se incetinea iar eu imi uitam amintirile cu tata. Incepeam sa cant din ce in ce mai agresiv simtind ca îmi pierdeam mintea. Dintr-o data, totul se oprise, stăteam fata în fata cu tata, care îmi intindea o scrisoare. Iau scrisoarea, iar tata plecă undeva departe. În scrisoare scria asta :
„Darwin,
Nu îți pot lasa altceva decât acest pian prafuit și putrezit, care scoate sunetele ororii mele. Nu îți pot explica nici eu și nici altcineva ce simțeam și vedeam când cântăm la acest pian blestemat. Numeroase zile nu ieseam din aceasta camera, dar îți puteam auzi tipetele atunci îndată ce mama ta te batea, iar eu ca sa acopar aceste tipete incepeam sa cant la pian, doar pentru a aduce și mai multe tipete de la acele lucruri. Eram un las, nu te-am putut salva, dar terog înțelege ca am trăit ceva mai oribil decât tine. Acest pian ascunde ceva ce e atât de ispitor, dar totuși, pe cât de ispitor atât de infricosetor. Dacă te vei uita în carcasa pianului poți vedea un cântec special, care te va face sa trăiești pentru puțin timp ceea ce traiam eu în mii și mii de eternitati în timp ce tu exersai sa devii la fel ca mine, un viitor care nu a fost decis de tine ci de mama ta. Îmi pare rău ca nu ți-am fost aproape.
Cu dragoste , Michael.”
Cu lacrimi pe obraz și cu tristete în suflet, deschid carcasa pianului și iau cântecul de acolo. Ma așez și încep sa cant, intrebandu-ma dacă tot ce am văzut a fost real. Întradevăr, tata nu traia o viața frumoasa, deoarece atunci când am început sa cant, piesele nu mai scoteau suntele armonioase, ci tipete. Continuam cântecul, aducandu-mi aminte de mama, oare mi-am pierdut mintea? Pe la sfârșitul cantecului, am văzut ce vedea tata, era oribil, oare cum am putut sa nu bag de seama!? Nimeni, absolut nimeni nu ar trebuii sa treacă prin așa tortura. Cu tipetele pianului în spate, cu imaginea tatălui meu atunci când era tăiat și torturat de propiul lui tata în timp ce cânta la pian, iar cu mintea sfasiata, termin cântecul. Tata, îmi pare rău pentru ca am fost atât de neglijent. Pianul acesta reprezenta pentru tatăl meu un iad, iar pentru a se putea liniștii în pace, trebuie sa scap de el. Cu pianul arzând în fata mea, iar cu mana tatălui meu pe umarul drept, îmi cer scuze o ultima data. Tata îmi zambise.
|
