 |
 | Oraşul carceră |  |
|
Merois
Bine ai venit!
 
|
|
- Deschide dracului ochii şi hai să plecăm, să plecăm din oraşul ăsta.
- Să plecăm? De ce? Eşti razna! - Ba nu sunt razna de deloc, sunt chiar cât se poate de lucid. Oraşul ăsta se închide încet, încet, în jurul nostru. Când se va închide de tot nu va mai rămâne nici un loc, nici o crăpătură, nimic, nimic, nimic. O să fim închişi aici pe vecie. - Cred că metaforizezi totul prea mult, relaxează-te, nu se închide nimic iar de aici putem pleca oricând, dacă e cazul. - Aici greşeşti, aşa greşesc cei mai mulţi, atunci când te cuprinde impresia că ai putea să părăseşti oricând acest loc, atunci, atunci e primul semn că, de fapt, mulČimea a început să se închidă în jurul tău. Nu mai spune nimic, mă priveşte oarecum consternat. Nu-mi dau seama dacă nu mai are nimic de zis sau pur şi rudimentar refuza să mai continue discuţia. Oricum ar fi, e totuşi evident că nu reuşeşte să înţeleagă ce spun. - Dacă eşti atât de convins că spun bălării, hai să mergem acum până la marginea oraşului. - Du-te, te aştept aici, poţi să mă suni când ai ieşit din oraş. - Eşti un tâmpit, evident. - Nu pricep ce dracu te-a apucat tocmai acum - Vreau să-ţi demonstrez că nu vei putea să-i treci graniţele nici măcar ipotetic. - Dumnezeului Nu o să taci din gură, aşa-i? Nu-mi răspunde. Cere nota şi hai să mergem. Dar dacă după toată plimbarea asta o să mai continui cu subiectul ăsta, promit să mă ocup personal de deportarea ta. - Perfect. Ne-am tras şubele pe noi, pentru că eram într-o cârciumă iar afară era frig, apoi am luat-o uşor către un mijloc de transport, nu ştiam încă ce vom alege. Am decis suficient de repede să parcurgem cea mai mare parte din drum cu metroul, e mai fÄrÄ ĂŽntârziere şi ne fereşte de răcoare vântului de afară. Fiind destul de târziu metroul e aproape pustiu, ne înghesuim pe două scaune cu mâinile în buzunare şi cu nasurile îngropate în fulare. Un beţiv trece prin faţa noastră clătinându-se, ne întreabă ceva de sănătate, nu răspunde nimeni. Îl privesc încruntat, ne salută şi pleacă mai departe, un rând de scaune mai departe, măcar ne lasă în pace. Mergem vreo zece staţii, coborând din metrou ne îndreptăm spre suprafaţă şi mai aproape de obiectivul nostru. De aici, unde suntem acum, mai avem ceva de mers, să fie vreo două, trei staţii de tramvai. Nu mai avem răbdare să aşteptăm şi pornim pe jos spre marginea oraşului. E întuneric, felinarele abia lucesc aici atât de aproape de sfârşit, clădirile cenuşii, răpănoase, înalte şi înghesuite, îmi lasă o ciudată senzaţie claustrofobică. Undeva în spatele unui bloc, o ceată de cotoi se ceartă probabil pentru vreo mâţă fandosită, scheunatul lor se sparge în mii şi mii de ecouri traversând noaptea de la dreapta la stânga. Se dărâmă o pubelă, aceeaşi motani sunt probabil vinovaţi. Am mers destul, capătul se deschide nonşalant dinaintea noastră. - Am ajuns, vezi, uite chiar acolo se termină oraşul, eşti pregătit? - Hai să mergem până acolo şi să ne întoarcem dracului acasă, nu mai pot frig. Calc repede, hotărât şi cu-n zâmbet ciudat aranjat pe figură. A rămas câţiva paşi în urma mea, asta şi vroiam, să trec debutantul graniţa. Îl aud cum vociferează ceva ironic apoi se hlizeşte de unul singur. Nu-l aud, nu acum când suntem atât de aproape. Un ultim pas sprinten mă trece în afara oraşului, mă întorc zâmbind şi cu mâinile aruncate spre cer. - Ha! Am reuşit! - Da, da Am să reuşesc şi eu imediat. Îl privesc cum vine încet, lipsit de entuziasm, nu găseşte nimic special în toată acţiunea noastră. Mă întristează treaba asta. Acum, când e doar la doi paşi de mine şi de o altă lume, se opreşte. - Mai are rost să trec? Oricum e ca şi cum aş fi părăsit oraşul. - Nu fi un bivol, eşti încă în oraş. Oftează şi face un pas, apoi al do Din pământ, din cer, din stânga, din dreapta, de nicăieri, de peste tot, ziduri se ridică, se îmbină, se completează. E un joc de lego isteric şi precis, toate piesele se potrivesc perfect, strivesc spaţiul şi timpul între ele. Prea repede, totul se întâmplă prea repede, ce se întâmplă? L-am surprins pentru ultima dată cu gura căscată şi cu o ciudată sclipire în ochiul stâng. Când am reuşit să ies de sub uimirea momentului, toate bucăţile erau acum un întreg. Un zid imposibil de nemărginit mă despărţea pe mine de el, pe mine de oraş, pe el de restul lumii. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
| |
|
bad biatch
Administrator
 
|
|
Jur, pana sa citesc fraza asta "ďż˝mi lasÄ o ciudatÄ senzaĹŁie claustrofobicÄ" exact cu 2 secunde inainte, m-am gandit "Doamne, aproximativ ca nu mai pot sa respir" , eu fiind claustrofoba de fel
Asta a fost ca un fel de pilda? "cel ce nu crede nu va reusi?" Cred ca este o povestire mai profunda decat as putea eu sa imi inchipui, decat ar putea fiecare altcineva inafara de tine sa isi inchipuie... Lumineaza-ma! Si nu ma acuza daca intr-un fel iti cer sa strici farmecul povestii,dar ma terorizeaza... Ce a vrut DEFAPT sa spuna... |
|||||||||||
|
_________________ [url=http://forumulscriitoriloramatori.myforum.ro/regulamentul-acestui-forum-vt2.html]Regulamentul forumului[/url]
|
|||||||||||||
|
 | Oraşul carceră | |
|
||
|
|
|