|
Kris
Membru recent
| Data inscrierii: 04/Mar/2007 |
| Mesaje: 50 |
|
|
|
Deci asta nu e cine stie ce
Ce inseamna ca uneori sa ai capul in nori si sa nu fi constien de ceea ce faci...O seara de vara, nu este teribil de cald este chiar bine, stau cu prietenii mei pana ce acestia hotarasc sa mearga in par, mie nu imi place acolo asa ca le spun ca ma duc in casa. Oare asta fac? Desigur ca nu. In ciuda faptului ca este destul de tarziu, si soarele a plecat de mult de pe cer eu vreau sa ma duc la locul meu preferat, un pod de piatra. Dar ca sa ajung aveam ceva de mers ... si in acea zona nu prea erau oameni. Dar pentru mine nu conta. Vroiam doar sa ma linistesc, sa ma duc acolo si sa stau sa ma gandesc. Ma uit la telefon, era 21:32 si imi spun in sine '' Am timp sa merg acolo si sa si stau vreo jumatate de ora si ajunc acasa inainte de 23:00. Imi pun castile in urechi si pornesc in mica mea aventura. Trec pe langa catedrala... si vad doar cupluri de indragostiti... desi ascultam cu totul alta melodie in minte imi aduc aminte de versurile ,, societatea asta pare plina doar de prosti ce s-au iubit''. Iubire... ce frumos. Merg mai departe si ajung pe dig. Nu mai era nimeni. Doar eu, muzica si cerul. Desi am castile in urechi mi se pare ca aud pe cineva vorbind. Instinctul ma face sa ma intorc si sa imi dau castile jos. In fata mea erau acum cativa baieti 3 sau 4, nu sunt sigura. '' Si ce ne oferi?'' intreaba cel inalt si saten. Ma fac ca nu ii aud si imi continui drumul, in loc sa ma intorc spre casa eu ma duc tot inainte. Peste cateva minute ajung la pod, ma uit in spate nu mai erau baietii. Imi indrept privirea catre cer in semn de multumire lui Dumnezeu ca m-a scapat si de data asta. Urc pe pod si ma duc intrun refugiu. Si de data asta eram singura care era aici. Ma sprijin cu mainile de balustrada si ma uit la apa, dupa care ma intor sa privesc cerul si sa imi caut steaua. Dar nu o gasesc.,,Oare nu mai este, oare steaua mea nu mai straluceste?'' Nu e posibil asa ceva, eu sunt aici deci trebuie sa fie si steaua mea, dar oare eu chiar sunt aici. Sunt asa confuza... Ma asez jos, ma uit din nou la cer, la Luceafarul dominant supa care imi pun capul in palme. Stau asa cateva minute cred... nu mai aveam notiunea timpului. Ridic privirea si raman socata. In fata mea stateau 4 baieti... erau mai mari decat mine, mai inalti si cu siguranta nu la fel de naivi ca mine. Singura fraza pe care o pot spune este ,, Va pot ajuta cu ceva?''. Unul din baieti se lasa pe vine si imi zambeste. '' Pari speriata?'' '' Vi se pare, nu sunt'' Dar inima mea era cat un purice si batea din ce in ce mai repede. Baitul se apropie de mine si imi pune mana pe obraz eu ma feresc '' Te rog sa ma lasi!'' Si dau sa ma ridic, dar doua maini ma apasau de umeri si nu ma puteam ridica. '' V-am intrebat ce vreti?'' '' Doar sa ne distram'' asta am primit drept replica. Ce puteam spune, sau ce puteam face? Intrasem in panica. Reusesc sa ma ridic si acum ii priveam pe baieti de la egal daca pot spune asa. Incerc sa trec de ei dar nu ma lasau. '' Vreau sa ajung acasa'' '' Nu inainte sa ne distram'' Dar dinspre padure se se aude un fasiat, dupa care se aud si multi pasi. Atenti baietilor fusase captata de pasii ce se auzeau, si a mea dar doar pentru cateva secunde dupa care reusesc sa ii imping si sa ies dintre ei. Incep sa alerg pe pod... nu stiam ce altceva mai puteam face decat sa alerg. Ma impiedic si cad, Piciorul ma durea asa de tare... simteam cum imi pulseaze sangele in vene...Ma ridic si alrg in continuare, cobor de pe pod si ajung pe dig, ma uit in posterior nu se vedea nimeni dar am favorit sa fug desi piciorul ma durea ingrozitor. Dupa cateva minute de teroare ajung langa catedrala. Cuplurile nu mai erau, erau doar niste pustani care se udau. Desi eram speriata durerea ma tinea pe loc. Ma rezem de un stalp si scot telefonul sa vad cat este ceasul. Era 22:56, in 4 minute eu trebuia sa fiu acasa. Dar nu mai puteam sa alerg doar mergeam. Ajung langa bloc si simt telfonul vibrand, sigur era mama , inseamna ca era trecut de 23:00. Nici nu ma uit la telfon , intru in scara, urc cu greutate scarile si ajung la usa. Nu trebuia sa se vada frica de pe fata mea asa ca afisez un zambet mare, larg. '' Salut mama! Imi pare rau ca am intarziat dar am luat o cazatura, a ras toata lumea.'' '' Aaa te doare?'' ''Nu, nu e nimic.Ma duc la mine.'' Dar inainte sa ma duc la mine in camera ma uit la ceasul de pe perete era doar 23:07 . In gand imi spun '' Am ajuns îndeajuns de bine.'' Dupa care ma retrag in micul meu refugiu numit camera mea, imi deschid laptopul si ma apuc sa scriu aceste randuri.
|
e frumos, superb de frumos... trist... dar o tristete fina, precum o taietura subtire din care se preling doar cateva firisoare mici de sange... un inger cazut... citeam intr-o carte ca un inger cazut poate ajunge un diavol marsav... e chiar asa?
! imi place mult ! mai ales felul in care a fost scrisa . atat de fin ...seamana cu o adiere balnda de vant sau cu un firicel subtire de apa , ambele atat de benefice noua . sa mai pui ca vad ca tuturor ne plac 
.O alta creatie,ceva, Kris? 
mie mi-au dat lacrimile cand am citit....data viitoare fa-le mai vesele....sau vrei sa ma omori...eu una m0am saturatde atata tristete...astept o compunere mai vesela 
[/URL]
tot sad...ink astept ceva mai happy