 |
 | MaPrindGreu [Coco] - Poezii incomplete |  |
|
MaPrindGreu
Bine ai venit!
|
|
Chipul
Eram un spin nenorocit Într-o lume trează, un suflet adormit Eram cândva, odata, o umbră-n întuneric Un om atât de iluzoric Am fost plătit de soartă În viaţa mea să formez o poartă Să nu las cheia la vedere Să ascund tot ce-n viaţă mi se cere Mă aflam în al meu gol Într-un nesfârşit hol Când am dat peste o lumină Era un chip de înger, o faţă mult senină M-a văzut că în speranţe rătăceam Că fiecare vis eu ocoleam M-a luat de mână, mi-a vorbit Ca unui om zdrobit „Nu te teme, sunt aici În fiecare clipă să te ajut să te ridici Lasă tot ce tu cunoşti Îţi voi da ce ai trebuință să găseşti” L-am urmat şi m-a ţinut În fiecare ceas mi-a fost un aşternut Iar când noaptea ne cuprindea Împreună, eram un trup de catifea Îţi mulţumesc că m-ai iubit Şi în fiecare zi m-ai confecționat atât de fericit Ai fost în urma mea, la fiecare pas Să mă prinzi, să nu rămân într-un impas Cum m-ai văzut, cum m-ai privit odată Printre fiecare spin de ceaţă Cum m-ai crescut şi mi-ai vorbit cândva Îţi spun acum: tu eşti seva mea O umbră Îti văd umbra minunată Pe geam presarată Se joacă în lumină Exact ca o copilă Eşti vazută-n noapte Înecata-n şoapte În lacrimi sus pe trepte Iar restul sentimentelor…absente Într-un ceas ridici privirea Doar să-ţi vezi în geam amăgirea: Singura iubire ce asupra ta veghea …şi nici un pas nu putea înainta Înapoi în lacrimi, înăuntrul ei Se aşează şi priveşte la acei ani grei “Când iubirea era tot ce tu aveai Şi iubire cauţi, iubire-i tot ce încă vrei” Stăpânul -Ce-i cu inima ta, stăpâne? De ce nu eşti cum se cuvine? De ce eşti astăzi la pământ Şi din omenirea noastră pari absent? -O, dragul meu băiat, cum să n-am gândul încuiat Cînd mă simt, de dragoste, abandonat? Când tot ce din lume am primit Nu mă face atât de fericit? Tânjesc după adorare, tânjesc după iubire Tanjesc pe urmă un sentiment ce provoacă a inimii orbire Răvnesc la chipul ei, la un sărut, Să simt cum îmi dă o formă-n lut -Până îndată ce ai să tanjeşti, stăpâne? Până restul zilelor nu vor mai rămâne? De ce vrei o povară aşa de grea Cînd poţi trăi şi privat de ea? Sper şi tânjesc, aştept şi jelesc Până, această lume, am să părăsesc: O zi umplută de lumină În care să-mi arăt iubirea-n rimă Mă văd în fiecare miez de noapte Cum suspin după două arzătoare şoapte Iar sub cerul liber, împreună, Cum stăm şi uităm la Lună [Poveste incompletă cu un final îndepărtat] Suferinţa ta A pornit odată ca un mic necomplicat gând Impus de un prieten cam flămând Un gând ce avea să-ţi roadă inima Şi sufletul, starea, mintea ta Te uitai în jur, pe trepte lăcrimai Oameni fericiţi, în jur, tu auzeai Dar tot ce privirea-ţi arăta Era numai suferinţa ta Într-un moment de panică ai vrut să scapi Trecutul tău, cu totul, să-l îngropi Ai vrut de viaţa ta mereu să uiţi Doar să vezi cum e să nu mai simţi E atat de modest să renunţi, să te dai bătut Să priveşti în jos, să te arunci fără avânt Este rudimentar să nu-ţi pese de ceva Să nu crezi că eşti mai jos ca altcineva. Poveste Pe când visa fără-cetare, tânărul întâlni o preafrumoasă fată. Aceasta zâmbind se arătă căci tânărul era pe placul ei. Au stat un ceas şi s-au privit apoi, ca două vrăbiuţe, au început a ciripi. Niciunde în lume nu s-au vorbit mai dulci cuvinte ca acestor suflete de soartă-mpreunate. ‘’Cum era fata’’ vă-ntrebaţi? Poate ‘’cum era tânărul’’, prin minte v-a trecut? Să vă spun o mică povestioară ce nu aici s-a petrecut. Povestea mea începe într-un colţ uitat de lume, într-un mic sătuc la marginea unei câmpii unde totu-i cam uscat şi Luna-i singura minune. În acest sat, micut şi învolburat de ceaţă, se afla un tânăr visător, dornic de-o scapare. Era un tânăr ce se-ngrijea de a sa mamă. Sub cerul înstelat trăiau căci casa era lipsită de-nveliş, era sărac, dar cel mai bogat. Vedeţi voi, acest tânăr inima-şi avea plină de o rază de lumină. Credea că într-o zi viaţa-i se va schimba şi tot ce a sperat, Dumnezeu îi va da. Cine ar spera într-un loc unde noaptea-i stăpână peste tot şi viaţa tot mai sumbră? A Taught In chains I saw my boundaries and life itself became so senseless. I could not see my past for it's still my present. In a matter I raised my eyes and I've seen how my mind was scattered over the sky. How could I've been so blind and could not see? Why everything I saw was just a dream? It made me mad,angry even though I had something left to show. Sometimes,I dream that I'm a hole, hole witch is filled by every day, by every man, by everything. Every taught, emotion or one simple act tides me all around till I cannot not breathe. And finally, when I catch drop of breath I know it's for a while, for the hole it's getting filled. But it goes away and I wake up, with a mark on it's behind, what's fair, but I wake up. I hope until our death we leave our chains to rest and nothing from this world wold stop us from our dreams. I hope you realise, as I did in life, that nothing is more important than Hope itself. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | MaPrindGreu [Coco] - Poezii incomplete | |
|
||
|
|
|