FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: KARAMANZULEA

Trimis: 27/06/2013 23:24

Eden

Pe cerul negru înstelat
Se plimbă umbre furioase,
Vântul şuieră-n înalt...
E frig de intră până-n oase.

Scoarţa pomilor e groasă
Şi pe ea se scurge sânge,
O străbat cărări bizare...
Ceva din umbră mă ajunge.

Frunze moarte zac pe iarbă
Neputând a mai spera
Sub bătaia vântului cea oarbă,
Să mai poată iar zbura.

Luna roşie emană
Neputinţă şi urgie,
O umbră pare că mă cheamă...
Ceva negru-are să vie.

Iarba-i udă şi e moartă
Iar pământul putrezeşte,
Totul pare-o sumbră artă
Ce abisul o-mpleteşte.

Pe un deal în depărtare
Stau cadavre fără faţă
Şi suspină de durere...
Nu mai e nicio speranţă.

Sub lumina sângerie
Ce coboară dinspre lună,
Iese-o lamă argintie
Dintr-o prăfuită urnă.

Din cenuşă se-ntrupează
Ţinând lama strâns în mână,
Paşii mi se-ndepărtează...
Monstruos văzduhul tună.

Zarea neagră şi bolnavă
De un fulger e-mpânzită,
Picură ușor otravă
Peste iarba râncezindă.

Vreau să fug dar n-am putere
Si un scrâşnet se aude...
În piept se naşte o durere
Când argintu-ncet pătrunde.

Râde-ngrozitor un glas
Şi pe cer apar scântei.
Joacă sufletele vals...
Ai venit deci...să mă iei...

[/i]

Trimis: 05/07/2013 11:53

Super poezie. mi-a placut in mod particular strofa asta
"Iarba-i udă şi e moartă
Iar pământul putrezeşte,
Totul pare-o sumbră artă
Ce abisul o-mpleteşte."
in afara de cateva versuri, in care m-am impiedicat, a fost o lectura lina si o poveste construita frumos. Felicitari. :)

Trimis: 05/07/2013 14:24

Multumesc! apreciez feed-back-ul.

Trimis: 20/07/2013 12:47

Cina

Noaptea parcul e elegant şi arată uimitor
Când ceaţa albă se coboară chiar sub văzul tuturor.
O lumină pîlpâindă dă o pată de culoare
Şi o tânără se plimbă cu mişcări provocatoare.

O privesc în amorţire cum îşi mişcă-ncetişor
Plin de linii unduite al său trup fermecător.
Îmi aruncă o privire pe deasupra unui umăr
Şi am înţeles îndată cum îşi distracție al său numar.

Mă prefac vrăjit, captat
Energetic, excitat,
Şi-i urmez fără-ncetare
Fesele înşelătoare.

Când ea crede ca sunt prins
De-a ei vrajă ca-ntrun vis,
Mă apropii plin de foc
Şi-o cuprind de la mijloc.

Sub lumina muribundă cu-al său fantomatic joc
Îmi îndes uşor securea numai într-un solitar loc.
Gâtul moale-i penetrat de o lamă rece,vie
Iar un ţipăt speriat se afundă-n frenezie.

Timp nu am să o disec.
O pun pe umăr şi alerg.
Vântu-ncet adie moarte
Pentru fiecare-n parte.

Luna rece se deşteaptă şi în sânge clocoteşte
Iar un munte-n depărtare greutatea îşi urneşte.
Paşi gigantici calcă greu şi alungă-n grabă ciori
Iar pe posterior îmi apar, traumatice fiori.

Din pămâtu-nfierbantat care arde violent
Umbre negre se ridică într-un dans bolnav,ardent.
Rag şi urlă de durere, îşi scot colţii ascuţiţi
Ei sunt musafirii care, la festin vor fi poftiţi.

Trimis: 04/01/2018 03:04

Mesia

La un alt capăt de lume, sub priviri necruțătoare
Strâns legată de un rug, arde biata vrăjitoare.
Carnea albă-i destramată de văpăi diavolești
Însă ochii săi curați te îndeamnă s-o privești.
"-Iartă-i zeule prea mare pe ai noștri semeni care,
Mă trimit acum la moarte cu poftă arzătoare;
Pe pământ m-ai dat cu pace, să fiu păstorul printre miei
Însă vraja ta divină, blasfemie-i pentru ei."
Al său glas de înger piere sub povara negrei morți
Și mirosul cărnii arse bucurie-i pentru toți.

Noaptea neagră se întinde
Peste câmpuri lungi și moarte
Și răceala sa cuprinde
Tot întinsul de departe.

De pe culmi de munți stâncoși cade-o brumă albicioasă
Și se scurge n-cet spre poale ca o umbră lunecoasă.
Iarba fragedă îngheață printr-un sumbru legământ,
Mii de ace ascuțite stau înfipte în pământ.

Mările de apă seacă
Și pământul tot se crapă.
Din străfunduri cavernoase
Încep să trosnească oase.

Frica printre muritori se naște, un verset făr' de sfârșit,
Iar din pantecele moarte, iată! El e zămislit!
Neagră-I pielea odioasă ca un veșnic întuneric
Iară trupu-I costeliv și mirosul cadaveric.
Oasele-i pocnesc aievea, cu divină eleganță,
Se lungesc și iar se strâmbă; din țărână El se-nalță.

Printre flăcările vii ce ucisa-u pe-a Sa mamă,
El observă spre mulțime scutit de nici măcar o teamă.
Coarne destul de lungi și-ncovoiate tâmplele-I ornează,
În splendoarea Sa morbidă, El se-nfățișează.
El e viața, El e moartea, El e pruncul cel dorit,
El e fructul pentru care, puritatea a pierit.

Mâna dreaptă își ridică
Sprea mulțimea speriată,
Zarea o diseacă
Toată dintr-odată!

Cerurile se despică și din ele curge sânge
Iar cu el, negrul Mesia, trupul tot își unge.
Ochii Săi de smoală arsă se îndreaptă către lume
Și privindu-i drept în suflet, El așa le spune:
"-Bucurați-vă, voi, oameni, preamărită turmă!
Căci a sosit pentru voi, darul cel din urmă! "

Trimis: 10/01/2018 23:30

Ai fost...

Ai fost ce-am iubit mai mult:
Ai fost lumină de lună
Ai fost înger pe pământ,
Ai fost pansament pe rană.

Ai fost...

Ai fost de o frumusețe rară:
Trup curat cu forme pline,
Suflet pur crescut la țară,
Gânduri sincere, senine.

Ai fost...

Ai fost muză, ai-fost iubită
Ți-am dat sufletul să-l porți...
Dar crezându-te cinstită
Nu am luat seama ce poți.

Ești...

Ești un demon lipsit de milă
Și ai coarne ascuțite...
Nu tânjești mai târziu lumină,
Nu știi dragostea a simte.

Ești...

Ești o umbră excluzând viață
De o esență meschină,
Tentativă de prefață
Pe o carte de duzină.

Ești...

Ești cenușă de măslin,
Într-un sertar plin cu plicuri,
Sânge rece cu venin
Ce pe sol fertil tu picuri.

Vei fi...

Vei fi cântec de sirenă
Pentru marinari naivi,
Vei fi moartea din arenă,
Pentru luptători captivi.

Vei fi...

Vei fi elegantă minciună
Căci tu urăști adevărul,
A decepției stăpână,
Mâna care-ntinde mărul.

Păcat...

Tu vei fi pe veci amară
Şi amară ai să mori...
O, tu! grea, piatră de moară,
Dragoste minus fiori.

Trimis: 29/05/2018 10:21

Pădure

Rădăcini de pomi bătrâni, ies din negrul lor pământ,
Și se-ncolăcesc frenetic peste pietre de mormânt.
Peste cruci plutește bruma cu mireasmă profund de mir…
Plouă-ncet cu larcrimi sfinte peste-ntregul cimitir.

Buruienile mărunte împânzesc recolte moarte
Pe câmpiile întinse, părăsite și sărate.
Stâncile din munții morți suferă de veșnicie…
Pe-a pământului pădure cânt-o tritstă melodie.

Râul negru curge lin pe acord de mii de harpe,
Pulsând albia-și fetidă ca de pildă inima de șarpe.
Putrezitele covoare stau pe solul mocirlos,
Crengile bătrâne cad, cu un scrâșnet dureros.

O cărare-ngustă urcă, pe sub plopi încovoiați,
Unde corbii cară-n ciocuri, mii de viermi decolorați.
Sus danseaz-un fum sălbatic, cu vibrații hipnotizante
Într-o rochie de foc cu dantele delicate.

Lângă focul violent care arde ne-ncetat
Așezate zece umbre, tremură necontrolat.
Coarnele le sunt tăiate, mâinile sucite,
Iar ploaia ușor le udă, corpurile năpârlite.

Tăvălind cărbuni încinși cu picioarele de fiară,
Ei nechează și suspină, cu lacrimi de-ncinsă ceară.
Se închină și se-apleacă într-un cerc de sânge viu
Blestemând perfecțiunea, luându-i numele-n pustiu.

Sar, se-ndoaie și beau smoală, necurată energie,
Iar copitele îi poartă, într-un dans plin de urgie.
Rugăciunile răsună, peste munți și peste văi
E miros de codru-n aer, totul e verde puhoi.

Veșnică e frunza care, s-a născut nevinovată
Și la fel e și copacul, cu esența sa curată;
N-are vină scoarța groasă îndată ce e decojită toată
Și nici lăstărașul care, e orfan lângă o cioată.

Bolta pomilor e deasă și cuprinde toată zarea
Cu a ei cupolă tristă și întinsă ca de exemplu marea.
Totu-n jur e-ncrengătură, frunză moartă, rugăciune;
Vântul bate liniștit... totul e pădure.