FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Jurnal

Trimis: 21/05/2008 11:17

Romanul pe care voi incepe sa-l postez este conceput ca un jurnal, nu al meu, ci al unui baiat. Faptele sunt inspirate din realitate... adica, chiar din viata personajului principal.
Actiunea se petrece in Berlin. Desi nu am fost niciodata acolo, m-am documentat destul de bine. Am aflat detalii de pe internet (am cautat cateva lucruri pe o harta din satelit) si chiar de la personajul principal, care vizita destul de des orasul, si de curand chiar s-a mutat acolo.
Scrierea am inceput-o in urma cu un an. Inca nu este finalizat, ci in progres. Sper sa cititi cu placere si astept critici :-D

.

"Christine, daca ai citit asta, eu cu siguranta nu mai sunt.Dar voi veghea mereu asupra ta.Nu ma uita!"

„Ma simt rece...incerc sa ma misc.In zadar.
Flacara abia mai palpaie, dar indeajuns de tare incat sa pot percepe ce se intampla in jurul meu.
Am cazut dupa ce imi luasem zborul in fata tuturor.Am facut ceea ce nimeni nu se astepta.
Vad!Aud!Traiesc!
Ultima suflare nu fusese cea din urma. Nu si pentru mine.
Cu totii stim ca dupa o incheiere se infiripa un nou inceput. Asa a fost si in cazul meu.
Ii zaresc pe toti stransi in jurul meu. Am cazut cu ochii deschisi, dar nu pot clipi.
Cu totii plang. Rauri de lacrimi si mari de suferinta ma inconjoara si ma fac sa ma scufund. Nu vreau! Nu vrea sa ajung in abisul fara de intoarcere.
Incerc sa vorbesc...Nu pot!
Incerc sa tip...insa tot ceea ce se aude e disperarea ce ma inconjoara din toate unghiurile.
Ma simt inchis, insa viu pe dinauntru. Trebuie sa evadez! E timpul sa zbor din nou.
Nimic nu moare...totul evolueaza.
Acum e vremea mea!

Se lasa o cortina intunecata, pentru ca alta sa se poata ridica si dincolo de ea sa se iveasca lumina.

M-am trezit!
Greutatea de pe piept a disparut.
Simt ca pot respira din nou.
Pot clipi din nou.
Simt ca m-am nascut pentru a doua oara.
Am vrut sa tip, insa ceva m-a oprit. Era prea multa liniste, dar nu cred ca m-ar fi auzit cineva.
M-a strabatut un fior rece in tot corpul. Din varful firului de par, pana in adancul sufletului pustiit.
Eram intins pe un pat.
Lumina era stinsa.
Zorii diminetii inundau camera prin ferestrele mici, aflate aproximativ de tavanul acoperit pe alocuri cu panze de paianjen.
Desi eram imbracat, incepusem sa tremur. Respiratia imi era sacadata. Nu stiu daca tremuram din cauza frigului ce-ti ingheta sangele in vine sau din cauza fricii ce-mi impietrise corpul.
Mi-am sprijinit mainile de pat pentru a ma ridica. Era rece. Era metalic. Am reusit sa ma scol. Pe sub lumina slaba ce patrundea in camera, am incercat sa deslusesc ceva. Erau multe suflete, suflete care nu-mi inspirau incredere, care ma trageau spre o lume a umbrelor. Erau sufletele apuse a zeci de oameni. Trupurile lor lipsite de viata ma inconjurau din toate partile. In acel ocazie m-am simtit mai singur, mai speriat si mai lipsit de vlaga ca oricand.
Disperat si ametit m-am ridicat din pat.
Cautam cu privirea o usa. O portita spre civilizatie.
La o oarece departare am zarit un semn luminos rosu. Era ceea ce cautam. Era marcajul pe care scria „EXIT”.
Cu pasi repezi am apucat-o intr-acolo. Spre iesirea catre civilizatie, catre viata.Insa tocmai cand am vrut sa ating clanta ceva m-a facut sa opun rezistenta. Mi-am retras mana ca ars si am privit cu ochii mari incaperea, in speranta ca voi gasi o alta cale de a parasi acest infern pamantesc.
Usa de serviciu care ma scotea in spatele morgii mi-a incantat privirea, asa cum nimic nu o mai facuse de ceva timp.
Am inchis acea usa in urma-mi si am luat-o grabit la fuga pe scarile spiralate, care curand m-au scos in lumina zilei.
Cand am dat din nou de aerul proaspat, am picat in genunchi. Sprijinindu-ma cu palmele de asfaltul incins am ridicat capul si am tras o gura de aer cat pentru toata viata. Apoi, realizand ca sunt in vazul lumii, m-am ridicat grabit si cu pasi repezi am iesit din curtea iadului.
Priveam dezorientat in jurul meu.
Lumea ma privea insistent, insa nimeni nu-mi adresa nici un cuvant.
Brusc mi-am vazut reflexia in parbrizul autobuzului ce oprise in fata mea. Stateam in mijlocul strazii. Soferul s-a rastit la mine. Era sa-mi scape viata printre degete pentru a doua oara.
M-am indepartat. Am cautat un loc in care sa ma reculeg.
Am alergat mult, fara sa privesc in urma. Picioarele ma purtau undeva departe. Dupa ceva timp, m-am oprit simtind ca respiratia mi se taia. Am concretizat ca ajunsesem in fata parcului Treptower. Nu-mi venea a crede cat alergasem ca un dement pe strada.
Dupa ce mi-am tras sufletul, am rupt-o din nou la fuga. Nu m-am oprit decat atunci cand am ajuns pe malul lacului, intr-un loc mai izolat.
Am privit hainele de pe mine. Nu eram murdar, in ciuda a tot ceea ce se intamplase. Soarele batea pe mijlocul lacului, astfel ca pe margini intinderea umeda devenise o adevarata oglinda. M-am aplecat. Imi priveam reflexia. Eram murdar de sange pe jumatate de fata. M-am clatit cu apa ce-mi fusese oglinda pana acum cateva clipe, dupa care am respirat adanc."

Trimis: 21/05/2008 22:20

multumesc

apreciez critica si sunt constienta ca am cam exagerat cu propozitiile scurte, sacadate.
dupa cum spuneam, nu este finalizat. voi face finisari cand va fi gata, cu siguranta.

cat despre forum... am observat ca e cam gol :-/

pacat, mi se pare reusit si chiar speram sa intalnesc oameni calumea pe aici

atmosfera de mister se mentine pe parcursul intregii povesti. personajul principal dezvaluie intotdeauna lucruri noi, mai mult, sau mai putin semnificative

un mic edit, si un "next", daca pot spune asa

Dupa ce m-am linistit fizic, mi-am dat seama ca eram rupt de lume.Cu totii ma credeau mort.Nu aveam decat sa renunt la machiaj pentru totdeauna, insa apropiatii m-ar fi recunoscut oricum.Oare ce se va intampla cu mine?Asta ma intrebam neincetat.Nu aveam bani, nu aveam acte, nu aveam telefon, nu aveam decat hainele de pe mine.Trebuia sa gasesc o solutie, deoarece in fata lui Tom si mai ales, in fata Christinei, nu ma puteam intoarce.
Mii de ganduri neclare incepusera sa se infiripe si sa-mi inunde mintea goala.
Mi-am luat capul in maini.In scurt timp am simtit doua lacrimi grele cum mi se scurg din ochi in palmele ce-mi ancorau capul.
Eram mai disperat ca niciodata.Era vorba de soarta mea.De ceea ce se va intampla cu mine.Eram solitar intr-o lume in care multi oameni ma cunosteau.Trebuia sa fac ceva cu profilul meu, insa inainte de toate ma framanta gandul unde voi inopta si ce voi manca.
M-am ridicat de pa iarba parlita de soare si am apucat-o prin oras.Am pornit in cautarea unui loc de munca, pentru ca altfel eram sortit mortii din lipsa de adapost si hrana.
Ajunsesem in fata mall-ului.Atatea amintiri placute izvorau in mintea mea, dar care ma intristau si imi intunecau chipul.In privire mi-a sarit cofetaria unde o dusesem prima oara pe Christine.Am oftat adanc, plecand privirea si stapanindu-mi lacrimile cu greu, dupa care am pasit mai departe.
Brusc, in fata ochilor mi-a aparut imaginea magazinului „MediaShop”, care mi-a oferit o raza de speranta.Pe usa era lipit un anunt, „Cautam o persoana care sa poata supraveghea si sta la dispozitia clientilor pentru raionul Cd-uri”. Era locul pe care il cunosteam si cu ochii inchisi.Era o sansa, o usa care se putea deschide in fata mea.
Am intrat in magazin.Am vorbit cu seful de pe toate raioanele si cand i-am spus cat de bine cunosc locul, m-a acceptat imediat.Cu un salariu de 600euro pe luna era acceptabil pentru o perioada.Apoi, am intrebat daca pot gasi un loc pe care sa-l inchiriez si in care sa pot locui.Cel ce m-a angajat, mi-a spus ca in blocul nou construit, vizavi de parcul Schwansee, existau apartamente de inchiriat.I-am multumit enorm.Era un deschizator de drum pentru mine in acel moment.
Serviciul aveam sa-l incep a doua zi, insa nu-mi parea rau.Adoram acel loc.
M-am grabit catre cladirea ce mi-a fost recomandata.Spre fericirea mea am gasit un apartament cu doua camere, nou-nout si complet mobilat, numai bun pentru intimitatea mea.Cu 200euro pe luna aveam sa stau acolo.Banii ce-mi ramaneau erau mai mult decat suficienti pentru mancare si toate cele ce imi trebuiau.
Am incuiat usa.Am vizitat noul meu adapost.Era ireproșabil pentru o persoana singura ca mine.
Ma simteam incarcat.M-am dus la baie sa-mi fac un dus.Am dat drumul la apa.Curgea inca rece, insa nu ma deranja.M-am asezat intr-un colt al cabinei de dus si am ramas putin pe ganduri.Ma bucuram enorm ca scapasem cu viata.Acum pretuiam fiecare clipa mai mult ca oricand.Eram fericit ca cineva acolo sus ma ajutat in ciuda tuturor prostiilor pe care le facusem.Apa devenise fierbinte.Stropii calzi imi brazdau chipul.
Dupa ce am terminat, am imbracat halatul care imi era pus la dispozitie si strangandu-mi hainele aruncate prin baie, m-am indreptat catre dormitor.Aici mi-am asezat lucrurile, acum impachetate, pe raftul gol al sifonierului.
Ziua trecuse atat de repede.Balconul era acum luminat de astrul noptii.Cerul lipsit de impuritati facea loc la milioane de stele ce se reflectau in ochii mei.Am aruncat o privire peste oras.Chiar si la ora asta tarzie fremata de viata.Eram la etajul 7.Puteam observa jumatate din Berlin de acolo.Luminile ce se vedeau de la case imi aduceau aminte de locuinta in care stateam eu inainte.Cuprins din nou de amintiri, am intors spatele si m-am indreptat catre camera, lasand usa crapata in urma mea.
M-am trantit in pat.Ma simteam extenuat.Aveam destule motive.Am incercat sa pun geana pe geana, insa stomacul se incovoia de foame.Intr-un tarziu am reusit sa adorm, desi nu mancasem nimic toata ziua.