FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Intoarcerea

Trimis: 28/07/2011 14:17

Mirosul patrunzator al dezinfectantului dainuia greu in trenul vechi si greoi. Stau cu ochii lipiti de geamul ingalbenit de vreme al usii usor intredeschise, vad biserica ce fuge in spatele trenului si imi spun: " O ce bine, am ajuns!". Entuziasmul meu este la limita manifestarii fizice, simt parca sufletul cum imi sare in sus de bucurie.
Trenul incetineste aproximativ brusc. Apas si imping manerul usii de la tren nestiind cum altfel sa o deschid. Pentru nu stiu ce motiv deschiderea usii la tren cu piciorul imi aduce o anumita satisfactie. Ma asigur ca am tot la mine si imediat ce trenul a oprit, poate chiar un pic mai devreme, sar din tren, aterizez pe pietrisul zgrunturos arcuindu-mi copilareste genunchii.
Trag cu vigoare aer in piept. Aerul asta asa de gros si consistent imi da mereu o energie titanica. E aerul de acasa. Aerul din care am luat viata, cel pe care l-am respirat in cursul formarii mele ca om si singurul aer care ma face sa ma simt satisfacut cand il respir.
Trenul suera grabit dar porneste lenes tarandusi rotile unsuroase si luand mirosul de fum si ulei cu el.
Halta nu e mare, peronul compact din ciment este asa de cand il stiu, vremea l-a mai macinat pe ici colo. Cladirea haltei are doua parti: o sala de asteptare si o caserie. De fiecare data cand se termina vacanta bunicu' ma aducea cu caruta la gata, mereu veneam mai devreme dar nu am inteles niciodata de ce, trenurile pe atunci intarziau dar niciodata nu veneau mai devreme. E amuzant acum ca ma gandesc dar cand veneam la tara nu petreceam o clipa in sala de asteptare infecta in care stateam la plecare cateodata si cateva zeci de minute bune pana venea trenul. Nu stiam pe atunci cum sa fac sa treaca timpul mai greu in disperarea mea de copil de a mai sta un pic pe taramul bucuriei mele. Zambesc intelegator gandindu-ma la asta fiindca de fiecare data cand plecam imi venea sa plang, ce copil prostut eram, aveam impresia ca fericirea mea era conditionata de locul acela. Ani buni mai tarziu am realizat ca fericirea e mereu cu tine, trebuie doar sa ii dai voie sa se manifeste. Aceea a fost una din cele mai grele pietre pe care le-am luat de pe inima.
Caseria, a doua fracțiune a garii, in care o caserita ursuza imi vindea biletul cand plecam si imi zimbea larg cand veneam. Aici nu se mai vand bilete de mult, halta e in paragina, geamurile sunt sparte, bancile rupte iar innauntrul cladirii e plin de sticle si gunoi. Pentru mine insa este plin de amintiri.
Dintr-o miscare las halta din privire si cu un solitar salt copilaresc sar peste calea ferata. Decizia de a o lua pe camp si nu pe sosea are doua motive: inițialul este ca pare sa fie mai aproape si al doilea este ca sunt satul de astfalt pana peste cap.
Racoarea dupamiezii de mai mi-e tare draga, aerul asta plin de miresme de tot felul imi unfla plamanii mei murdari de noxele orasului. Sar repede gardul rar de sarma ghimpata si dau in campul vacilor pe unde este batucita cararea catre sat. Lunca asta in care vacile pasc zi de zi e plina de iarba scurta si de un metiaj de urme de copite. Ma bate gandul sa ma descalt in picioarele goale sa merg prin iarba insa picioarele mele albe si sensibile tineute captive in pantofi nu cred ca ar face fata la crestaturile faracute de copite.
Merg intr-un ritm alert, nerabdator sa ajung acasa. Cu cat ma aproprii mai mult de casa vitalitatea entuziasmului meu creste dublandu-se parca cu fiecare pas.
Puntea de peste garla ma asteapta cuminte la locul ei. Facuta in totalitate dintr-un copac trecerea ei parea, cand eram copil un sport extrem. Pe atunci o stiam inalta de aproape patru metrii si lunga de vreo 20. In realitate ea nu are mai mult de 2 metrii inaltime si doar vreo 10 metrii lungime, in cativa pasi o dovedesc. Dincolo de ea se intind lanuri de porumb iar drumul are doua santuri de la carute. Pe mijloc este o pala de pamant constanta in care se vad urmele ferme de potcoave.
In marginea drumului este o carare de iarba noua deasa careia nu ii pot rezista. Las rucsacul jos, descalt pantofii, dau jos ciorapi si in timp ce le dau drumul usor in iarba o mangaiere rece imi alinta picioarele. Arunc rucsacul in spate, iau pantofii in mana si ma bucur mergand de masajul unic oferit de iarba cea abia rasarita. Contrastul piciorului inghesuit in pantof cu masajul ierbii ma face sa ma simt extraordinar.
Cand vad prima casa ma incalt si o iau incet pe drumul care devine din ce in ce mai lipsit de iarba si tot mai populat cu pietre. Gospodariile sunt in mare parte cum le stiu, ici colo imi sare in ochi cate-o casa din lemn nou sau una din boltari albi parca coborata din rai.
Trec pe langa crasmele unde zgomotul se aude cand hotarat cand mai afumat dintre dedesuptul terasei si deasupra paharului.
De cand am intrat in sat ma incearca un miros excepțional de salcam inflorit. Aerul cald de seara amestecat cu acest mireasmă ma imbata si ma face sa vreau din ce in ce mai mult sa il respir.
Sunt primit cu drag acasa iar mirosul acesta nebun parca se odihneste peste sat, respirandu-l simt cum imi cresc flori pe suflet, flori de amintiri ce le voi avea mereu inflorite cu mine peste tot as fi.