FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Indragostiti din autobuz

Trimis: 15/07/2009 01:04

***** Aceasta este întâia acesare a site-ului... asa ca am preferat sa postez ceva mai vechi... chiar daca nu este chiar genul in care prefer sa scriu de obicei... care din pacate este insotit de greseli.... insa daca ma voi simti bine pe acest forum... voi fi mai vigilent la calitatea postarilor...

Mă întorceam acasă laolaltă cu nişte prieteni de la nu ştiu ce eveniment din centrul Bucureştului, unde, ca de fiecare dată, redescoperam magazinele, librăriile, anticariantele sau clădirile în care mereu îmi doream să intru, însă nicicând nu-mi permitea situaţia(mda, aveţi dreptate, penibila scuză). Tocmai eram aventurat într-o discuţie despre jocuri şi calculatoare cu unul dintre prieteni care stătea pe locul de aproape mine, când la următoarea staţie, maşina se goleste, iar fix în faţa mea, în zona rezervată cărucioarelor pentru handicapaţi, se opreste un clupu ca oricare altul.
Privindu-i am început să simt ura faţa de ei, pentru că se iubesc, pentru că au urcat în acel autobuz şi s-au asejat tocmai în faţa mea, simţeam ură pentru toţi cei din autobuz, pentru că n-au ales ei locul acela, simţeam ură pentru prietenul meu care mă zăpăcea cu nu ştiu ce DVD, simţeam ură faţă de mine însumi pentru că puteam să urăsc prea uşor pe nişte oameni nevinovaţi. Îi fac semn partenerului meu să se uite la ei, însă cum mă şi aştemptam spera să-i arăt pe cineva care să provoace amuzamentul sau o tipă "bună" şi frumoasă, asa că revine la discuţia sa plictisitoare şi neinteresantă. Îl întreup, iar aratându-i că mă oftică şi mă macină faptul că-i văd, de data asta înţelege, dar se întoarce din nou la discuţia lui despre calculatorul ce trebuie îmbunătăţit. Asa ca o las baltă şi mă uit cât mai atent la ei, însă fiind virgilent să nu fiu obsevat de înspre cei doi şi nici prietenul meu să nu-şi dea seama de mai multe decât a-şi permite eu, iar mai târziu un timp parcă înţelege un mesaj de la mine "taci din gură, vreau să fiu singur" şi întrerupe discuţia de la jumătate fără să sesizez(sau cel puţin aşa cred).
Când la el, când la ea, mintea îmi era cu totul captată, dându-mi seama că de fapt ura devenise încet, încet oftică, dor, doborât de o forţa împrevizibila şi denecontrolat numită "iubire". Micul foc ce a luat nastere odată cu ura, acum, aţâţat de vânt, a ajuns să inunde întreaga lume din interiorul meu fără să observ. Mintea se opunea exhaustiv să-i mai privesc, dar inima îmi cerea să mă uit cât mai mult, să-mi aduc aminte de fosta iubire.
Ochii ei albaştri deschişi îmi captează involuntar atenţia. Dar nu frumuseţea lor îmi atrage privirea, şi nici sclipirea care emană atâta fericire. Motivul este unul adânc îngropat în sufletul meu, poate prea adânc ascuns, pierdut. Ochii aceea, parcă îşi schimbă culoarea. Nu, nu visez. În realitate ea continuie să-şi privească iubitul, dar în inima mea, albastrul devine crăpui deschis. Acele cristale maroni care mă urmăreau noaptea în vis, peste tot în minte, aparţinând fostei mele iubiri. Gândul la ea, mă bântuie din nou, drama regretelor îmi înjunghie din nou inima. Mă acuz din nou de pierderea ei, pentru că întotdeauna şi celalt are o vină, dar şi pentru faptul că certurile au început dintr-o greşeală propie şi negândită. Suferinţa unui dor nestăpânit pentru iubirea pe care o primeam atât de sincer din sufletul ei pur si visător. Momentele petrecute alături de ea, momentele în care îi simţeam privirea care mă urmăreşte, ca acelei fete din autobuz, ce-şi privea iubitul. A-şi mai vrea să-i mai spun "bună, picatura mea de soare, mi-a fost dor de tine, să ştii că te iubesc bijuterie, te iubesc cu adevărat îngeraşul meu", dar asta nu se mai poate şi doare...
Raţionamentul mi-a revenit brusc, şi mi-am adus aminte unde ma aflam, mi-aş fi dorit să apară şi atunci când uitam să cobor în staţia care trebuia, aşa că mi-am adus aminte de prietenul care se uita în partea cealalta şi parcă mă urmărea cu colţul ochilor, probabil înţelesese ce se petrece şi tocmai îi oferisem inconştient indiciul cu care mă putea tortura, atunci când situaţia i-o cere sau atunci când va avea chef, sau poate sunt eu paranoic. Inima asta, mă face acum să nu-mi mai pese de ce crede prietenul meu şi nici ce se va întâmpla în viitor, tentaţia de ai urmări din nou îmi creste, minus putinţă de ai face faţă într-un fel.
De îndată ce mi-am întors capul spre ei am observat că purtau o discuţie despre ceva care îi amuza. Sufletul meu a zâmbit. De ce? Amintirile întâlniilor noastre mute, îmi reveneau în minte. La fiecare întâlnire timiditatea mea, în special, împiedică orice subiect de discuţie. Rareori se întâmpla să vorbim intens despre un subiect anume, în rest cuvintele erau puţine şi acelea exprimau iubirea pe care o purta fiecare în noi. Erau aşea de frumoase, frumoase acele clipe, era aşa de minunat să comunici cu cineva doar din priviri, doar din dorinţa sufletului, doar din instict, din iubire. Cu toate acestea, un lucru nu-l suportam, si deveneam frustrat de fiecare dată. Cum se poate ca doua ore petrecute cu ea să treacă aşa de repede, în mai puţin de douazeci de minute. Aveam senzaţia ca ceasul mă minte, dar ştiam că nu se putea întâmpla aşa ceva.
Se pare că aveau mult timp la dispoziţie până la staţia la care vor coborâ. Dar discuţia îşi pierde încet, încet din putere. Cum subiectul se epuizase şi întârziau să apară şi altele, el inițiază să o strângă mai tare la piept şi începe să o alinte cu şoapte dulci şi săruturi delicate pe gât. Pe urmă ce savura din plin sezaţia cu ochii închişi, lăsându-l să termine, îi aminteşte apoi, probabil, că se află în autobuz şi sunt oameni in jur (inclusiv eu). Însă el îi zâmbeşte şi îi spune ceva, apropiindu-se uşor de urechea iubitei. Chiar dacă ea dă semne să se opună, el reuşeşte să schimbe locurile şi să stea el sprijinit de geam şi ea adâncită în braţele lui. Cu toate ca îi este ruşine de ceilalţi să-l sărute, îi răspunde la tandreţea lui dovedind încă odată că-l iubeşte şi îşi doreste să facă asta, uitând de lumea din autobuz care se pot holba nestingherit la ei(aşa ca mine).
Chiar dacă se împotrivise la un moment dat, nu-i dispăruse zâmbetul de pe faţă şi nici fericirea din ochii albaştri. Îmi aduce aminte că şi eu am trecut prin aşa ceva. Insă prima întâmplare mi-a rămas tipărită în minte şi chiar şi senzaţia de euforie s-a pastrat, în cantitaţi infirme, in inima mea. Stăteam între scaune, ne ţineam de mână şi fiecare la rându-l său de o bară. După ce am verificat ca nimeni nu era ocupat cu prezenţa noastră, m-am apropiat ușor de buzele ei, sarutându-le încet. Mi-a permis să o sărut şi i-a plăcut, s-a bucurat că nu a fost nevoită să aştepte până când vom ajunge în locul ales. Aşa că mi-a spus încet, prinvind în jos, „Mădăliiiin, ne vede lumea”. Poate a sunat a repros, dar na fost aşa pentru că i-am simţit bucuria şi entuziasmul în glas. I-am raspuns „Şi de ce ar conta?”, atunci şi-a ridicat privirea şi mi-a oferit sansa să o sărut din nou, mult mai încet şi îndelungat, tandru.
In timp ce visam la momentul petrecut alături de cea care mi-a simţit iubirea, Autobuzul opreste într-o staţie, iar cei doi coboară, privindu-i cum se ţin de mână şi-şi fac loc printre ceilalţi. Se închid uşile şi autobuzul plecă, mai meditez puţin la iubirea lor, dar şi la iubirea prin care am trecut. Incerc să reintru în discuţie cu prietenul meu care se uită pe geamul din fracțiune celaltă a maşini(sau cel puţin aşa vrea sa cred). Însă văd că nu am chef de discuţi, am o poftă de necontrolat să visez, chiar şi la orice.
La următoarea staţie urcă un alt clupu poate mai romantic decât anteriorul. Ea stătea atât de lejer în braţele lui încat şi capul il sprijinea de el cu ochii închişi, dar nu-mi creeaza acelaş sentiment. Însa prietenul meu observa şi-mi face semn, ma uit, îi zâmbesc, iar apoi mă uit pe geam, dănd semne de plictiseală, dar nu înainte să-i citesc oftica pe faţă, ooo da, se pare că nu sunt chiar paranoic.
Poate nu aveam trebuință să deranjez încă un clupu cu privirile mele indiscrete, chiar dacă eram atent să nu observe. Ceea ce vroiam eu, era să rămân solitar şi mă găndesc la fosta mea iubire şi despre ce mai reprezintă iubirea astazi. Din când în cănd încă mă mai bantuie dorul. Însă atunci prefer să îmi consum dorul retrăind fiecare moment elegant alături de ea, apoi dupa un timp devin frustat şi mă plictisesc şi îmi vine cheful să fac absolut orice altceva şi să...
În această lunga durată care a trecut de la despărţire, am avut de mai multe ori ocazia de a ma gândi profund, insă de fiecare dată îmi aduceam aminte de lucruri care punctau ca bile negre sau ajugeam la concluzi dure împotriva ei. Poate este adevarat, poate i-am acordat prea multa încredere, defapt nu. A meritat!!!, să o iubesc şi să mă cred în ea. Acum mult timp, cândva să îmi intre în viaţa, eram prea indiferent faţa de tot, şi-mi priveam hoby-urile cu sofism. Ma ajutat să scap de ignoranţă, să-mi privesc hoby-urile cu încredere şi mi-a redat o oarecare încredere în mine.

Un mic sfat: „Iubiţi-va mult, mai mult decât pe voi înşivă”.

Trimis: 23/07/2009 14:39

Deosebit de interesanta povestea, chiar mi-a captat atentia. Si eu m-am despartit recent de o fata pe care o iubeam extrem mult (culmea coincidentei am cunoscut-o in autobuz :) ) si chiar mi-a facut placere sa citesc de la cap la coada.