FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Incertitudini

Trimis: 11/02/2009 13:56

O altă zi. Alte gânduri. Alte planuri. Alte certitudini. Alte incertitudini. Certitudinea că lumea e aceeaşi, neschimbată, urâtă şi elegantă în acelaşi timp. Incertitudinea…legată de lumea cealaltă. Cea din interior. A noastră şi a celor pe care îi iubim.

Iubirea este un sentiment atât de nobil şi de frumos, pe care toţi ni-l dorim aproape instinctual. Ori că suntem poeţi, ori că suntem oameni de afaceri sau criminali în serie, simţim permanent nevoia de dragoste şi afecţiune. Dar suntem oare destul de capabili să suportăm consecinţele acestui sentiment?

Odată cu iubirea pentru cineva anume se naşte automat şi incertitudinea în ceea ce priveşte sentimentul reciproc al persoanei respective. Se află atâtea lucruri grele pe care trebuie să le facem pentru a ne proteja „iubirea”. Suntem oare pregătiţi, în momentul în care iubim pe cineva, sau ceva, să putem să şi pierdem acel ceva? Sau pe acel cineva?
Ce înseamnă oare gelozia? Este un lucru bun? Sau un lucru rău? Dumnezeu îi spunea lui Moise să transmită poporului său: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Si sunt un Dumnezeu gelos”. Atunci reprezintă că gelozia este un lucru bun pentru că dezvăluie dragostea pe care o purtăm celor de lângă noi.

Sau este vorba doar de o incertitudine? De slăbiciunea cu care ne-am născut. Avem extraordinara vigoare de a ne debarasa de lucruri şi de oameni faţă de care nu credeam odată că am fi capabili.

Incertitudinea, pe urmă părerea mea este definitorie pentru fiinţa umană. Până de curând aveam certitudinea că trăiesc după cuvântul Domnului. Aveam certitudinea că aproximativ tot ceea ce fac, fac bine. De câte ori am avut ocazia să ajut pe cineva, am făcut-o. De câte ori am avut ocazia să iert pe cineva, am făcut-o. Am evitat să mint, dar am făcut-o. De numeroase ori poate ca să fac un bine. Am făcut mult bine dar şi mult rău, voluntar sau involuntar.

Iar apoi, am început să citesc cuvântul Domnului. M-a fascinat încă din primele pagini. Cu o alură de basm la început, cuvântul Domnului se modifică treptat în ceva tangibil. Ceva ce nu mai lasă loc interpretărilor şi atunci începi să te cunoşti mai bine.

Începi să îţi descoperi laturi pe care nici nu ştiai că le ai. Şi brusc, se naşte o incertitudine imensă că tot ceea ce faci, sau ai conceput până atunci, e departe de a fi… ulterior cuvântul Domnului. Şi atunci începi să ai îndoieli în ceea ce te priveşte. Simţi chiar o jenă în a mai sta în faţa vreunui altar şi a te ruga. Şi atunci, trebuie să te rogi pentru ca păcatele tale să fie iertate. Pentru a scăpa de incertitudini.

Cred că pedeapsa cea mai bună pe care o poate avea un om pentru păcatele sale constă în cultivarea incertitudinilor. Acestea încep să sporească şi să prindă rădăcini pe mărime ce omul păcătuieşte în continuare. Odată cu creşterea incertitudinilor scade automat valoarea vieţii. Nu mai eşti sigur de nimic şi asta te mănâncă pe interior. Te roade ca o boală fără leac, după care te distruge. Boala, fizic. Incertitudinea, psihic.

Ai impresia că nu poţi construi nimic deoarece nu ai certitudinea reuşitei. Relaţiile pe care le ai devin o povară. Se transformă într-o luptă. Lupta de a le păstra. De a nu le pierde. Si poate că nici măcar nu e trebuință de asta. Poate că sentimentele celor din jur sunt mult mai tari decât crezi. Dar tocmai din cauză că nu poţi avea certitudinea asta, tocmai asta este ceea ce te distruge. Pe tine… şi în cele din urmă relaţia ta.

Şi atunci cum să faci să nu mai ai incertitudini? Poate că nici măcar nu este o rezolvare din interiorul relaţiei respective. Cred că este vorba despre împăcarea cu noi înşine. Şi cu Dumnezeu. Se zice că s-ar fi descoperit o evanghelie scrisă de însuşi Iisus. Unul dintre mesajele pe care se pare că biserica le cenzurează este acela că „Dumnezeu este în tine şi în tot ceea ce te înconjoară. Nicidecum în biserici de lemn şi piatră”.

Şi atunci, dacă Dumnezeu este în noi, înseamnă că aici trebuie să ne îndreptăm atenţia. Dacă vom avea puterea să fim curaţi cu noi înşine, vom fi curaţi şi cu Dumnezeu. Iar atunci incertitudinile se vor transforma treptat, treptat, în certitudini. În acel ocazie întreaga viaţă se va schimba. Pentru că certitudinile ne dau putere şi speranţă, pe când incertitudinile ne distrug şi ne mănâncă pe zi ce trece.

Noi orizonturi se vor deschide şi vom deveni alţi oameni. Vom putea privi cu curaj în viitor. Vom vedea lucrurile altfel. Soluţiile diverselor probleme încep să apară şi atunci vom descoperi originală linişte şi fericire interioară. Fericire pe care o vom emana şi pe care o vom dărui şi celor din jur.

Dar ce se întâmplă cu incertitudinea păcatului? Ce se întâmplă îndată ce nu eşti sigur dacă ceea ce faci este păcat sau nu? Există nenumărate atitudini, vorbe, gânduri care pot sau nu să fie un păcat. Te învârţi într-un cerc din care nu ştii cum să ieşi. Şi continui cu păcatul „ne-păcat”. Asta cred că este la interpretarea fiecăruia.

Regăsirea noastră din interior, regăsirea cu Dumnezeu, este un proces greu şi plin de sacrificii. Un proces pe care nu mulţi îl pot îndeplini. Este, cred, cea mai mare încercare a vieţii noastre pe care, vrem, nu vrem, o vom finaliza doar în ultimii ani ai vieţii. Vom păcătui şi ne va părea rău până la sfârşit. Ne vom înşela pe noi înşine şi pe cei din jur excluzând să ne pară rău decât mai târziu consumarea faptului in sine.

Singura speranţă pe care o avem este să avem destui ani de trăit astfel încât să avem destul timp pentru curăţirea noastră. Şi atunci, poate vom avea certitudinea că vom ajunge curaţi… la Dumnezeu. Atunci vom fi cu adevărat…fericiţi.