FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: ...inceput...

Trimis: 30/11/2009 19:43

Din singurătate-mi...

E linişte asurzitoare. Tristeţea, cu gheare tăioase, îmi sfâşie sufletul. Şiroaie de lacrimi reci îmi curg din cristalele tulburate pe obrajii palizi. Mi-e frică de singurătate. Sunt singură...
Cândva, cineva m-a sfătuit să nu uit că dragostea este ploaia de diamante a sufletului şi trebuie să le-o împărtăşesc şi celor ce nu se bucură de ea. Mă întreb acum dacă a meritat să încerc să te fac să te bucuri de tainele iubirii...
Am trecut cu paşi grăbiţi printre lacrimile de gheaţă. E iarnă. Un diamant rece mi-a atins obrazul. O mărgea limpede, sclipitoare ce cădea din fântâna ochilor mei sau doar un fulg de nea?!
Mi s-a părut că te-am văzut, dar ai trecut la fel de rapid ca ninsoarea. Tu, eşti amintirea speranţei, a primei iubiri, a vieţii...mica mea adolescenţă. Am încercat să-ţi şterg lacrimile de pe suflet atunci îndată ce ultimul strop de fericire s-a stins şi cel din urmă bob de nisip a căzut. Clepsidra vieţii s-a scurs... Ninge isteric de jos în sus... Ştiam că va veni o zi când pământul va ninge...
Visez sau poate îmi imaginez lucruri la care nu aş vrea să mă gândesc. Un glas prăfuit mă cheamă în pustietatea tristeţii. Mă simt ca-ntr-o clepsidră...în clepsidra vieţii... Eu alunec odată cu nisipul căzut... Mă pierd în gânduri şi, momentul trece şi parcă paşii mă duc tot mai departe. Ochii-mi sunt umezi. Cred că...poate n-ar necesită să plâng, dar plâng şi vreau să plâng!!
Trecutul, iubirea noastră destrămată, lasă pe cerul unde au nins luceferi, urme...şi totul pare a fi un paradis în destrămare. Astfel, viaţa mi se pare un şir de minuni, ale căror uşi se vor deschide doar atunci când vei vrea să smulgi tăcerea ce s-a depus între noi printr-un sunet din trecutul vieţii...
"-Dă-mi, înapoi, suflete, licărirea cerului să văd ce trebuie, dă-mi ochiul pâmântului să aud vibraţiile luminii şi dă-mi sufletul cu sânge întunecat înmuiat în flăcările misterioase şi dă-mi albul îngerilor să simt trupul paşilor..."
Ridic ochii înspre cer. Ningea necontenit cu stele căzătoare. Să fi fost lacrimi? Sau simpli fulgi de nea?!
Abia într-un târziu, am aflat că cerul plângea pentru că pierduse pe cel mai însemnat dintre îngerii săi:PE TINE... Plângea cerul fiindcă aflase că te-am pierdut...
Continuu drumul...
Merg pe drumul vieţii şi mă scufund în valurile argintii ale oceanului de lacrimi, căci lacrimile s-au pierdut în marea dorului zbuciumat care s-a vărsat in ocean.
Ajung la o răscruce... O voce mă sfătuieşte: "Încearcă să vezi mulțimea prin ochii unui copil şi vei vedea că e mai bună. Încearcă să ai puterea să renunţi la ultimele zări încremenite de tristeţe, să ari cu plugul viaţa ta amară, să ai eficacitatea să păşeşti spre trandafiriul viitor. Încearcă să plângi de fericire pentru faptul că exişti şi pentru că speranţa ta într-un viitor senin va reînvia."
Cred că drumul meu se termină la această răscruce. N-o voi lua nici la dreapta, nici la stânga... Nici nu mă voi reîntoarce... Voi merge înainte, tot înainte, sperând că voi găsi pe altcineva care îmi va împărtăşi dragostea şi se va bucura de ea. Drumul parcurs nu-l voi mai străbate niciodată...
Te voi uita,iubire...
Adio...!...

Trimis: 30/11/2009 23:27

nimic nu se pierde, totul se transforma!

"si uitarea este scrisa in legile omenesti..."

unori amnezia este o minunata terapie! :-)

Trimis: 02/12/2009 01:24

Amintirea

Mă înnec în marea amintirilor noastre… Mi-e prea greu să înnot…parcă cineva mă ţine de picioare, mă trage înapoi… Încerc să întorc capul, nu văd nimic…era numai ceaţă în juru-mi…dar totuşi, parcă lanţuri de fier îmi strângeau picioarele, oprindu-mă să înaintez… Cred că era amintirea ta care dorea să nu plec, să n-o las în urmă… O durea… Dar şi pe mine m-a durut, iar acum lanţurile îmi străpung încheieturile subţiri, sfâşiindu-mi pielea, sângele ţâşnind… Mă doare mai mult acum îndată ce nu mă laşi să plec… Nu înţeleg de ce îţi place să mă chinui… Vrei să nu te uit?! Nu te voi uita….amintire rece ce mi-ai încălzit sufletul, cândva…atunci când doar tu îmi mai aparţineai… Te voi păstra într-un pahar pe jumătate gol pe care-l voi fura din marea noastră…marea amintirilor noastre… Voi uda floarea iubirii, câte o picătură în fiecare zi… Astfel, nu va muri repede, dar nici nu va trăi veşnic… Va muri puţin câte puţin…iar în ziua în care paharul se va goli, să ştii că floarea va muri, iar eu nu te voi mai iubi…
Lasă-mă să plec…mă doare…dă-mi drumul… Marea din jurul meu s-a înroşit…durerea însângerată este pretutindeni…mă înconjoară,iar eu vreau să scap…
Dă-mi drumul…te rog… Rupe cătuşele care mă înlănţuiesc… Te-am aşteptat şi te-am iertat de atâtea ori, dar acum nu mai pot… Te-am iubit…
Un zgomot asurzitor…lanţuri căzând pe fundul mării…ceaţa împrăştiindu-se…marea-albastră iar… Ai înţeles… M-ai lăsat să continui să înnot… N-ai vrut să mă mai doară…
Mulţumesc…

Trimis: 02/12/2009 21:41

Excelent!
E un fel de jurnal intim, sensibil, dureros, atat de omenesc...
Iti dai seama cat succes ar avea o carte care sa cuprinda astfel de pagini de jurnal, eventula corepondenta, (nu extrem de multe, ar deveni patetica, nu-mi place genul "lesinat") amestecate intr-o poveste scrisa la rece, pragmatic, realist, apoi aceste confesiuni ravasitoare!?
Gandeste-te! Ai talent, ai tot ce iti trebuie sa o scrii!

Trimis: 02/12/2009 22:22

wow :O :O nici nu stiu ce sa spun, m-ai lasat fara cuvinte, sincer :O in primul rand, iti foarte multumesc pentru cuvintele tale, inseamna enorm pentru mine...nu stiu ce sa spun, desi facandu-ti o marturisire, am incercat sa scriu ceva mai consistent, mai lung, dar intotdeauna ajung intr-un punct unde ma blochez...de ce?!n-as sti sa-ti raspund...dar ideea ta este una teribil de buna, poate o sa prind curaj si o sa incerc...

Trimis: 03/12/2009 11:53

,,Te voi uita,iubire...
Adio...!...''
Nu trebuie sa uitam nimic din ceea ce naste trairi intense...parfumul adolescentei ramane si dincolo de ea,cu voia ,sau fara voia noastra.Vom resuscita amintirea,mireasma inocenta a primei iubiri...odata cu scurgerea clepsidrei,acea durere a dragostei se va transforma in dorinta,dorinta de a cauta ceea ce ai pierdut atunci,acel ceva unic perceput doar de tine si de sufletelul tau rebel si sensibil.
"-Dă-mi, înapoi, suflete, licărirea cerului să văd ce trebuie, dă-mi ochiul pâmântului să aud vibraţiile luminii şi dă-mi sufletul cu sânge întunecat înmuiat în flăcările misterioase şi dă-mi albul îngerilor să simt trupul paşilor..."
Licarirea cerului este in inima ta,n-o cauta acolo unde ea nu exista,albul ingerilor se afla in puritatea crezurilor tale,in singuratatea gandurilor,emanatia linistii interioare.
,,Cândva, cineva m-a sfătuit să nu uit că dragostea este ploaia de diamante a sufletului şi trebuie să le-o împărtăşesc şi celor ce nu se bucură de ea. Mă întreb acum dacă a meritat să încerc să te fac să te bucuri de tainele iubirii...''
Merita sa facem absolut orice ,sa inundam cu o furtuna de ploi de diamante in jur,sa bucuram prin iubire ,sa dezarmam prin daruire...Merita sa strangem in oceanul vietii tot amalgamul de sentimente,caci daca nu suferi,nu sti ce-i fericirea,daca nu mori(depresia), nu te bucuri de viata,daca nu urasti,nu intelegi iubirea,daca nu vezi uratul,frumosul nu-ti va lumina privirea...
Descatuseaza-te si te vei elibera de durerea ta,iubeste si vei crea armonia,daruieste si vei trai satisfactia implinirii...si lasa durerea in pacatul muririi...

Trimis: 03/12/2009 15:54

nemaipomenit comentariul...textuletul a fost scris intr-adevar intr-unul din momentele acelea in care simti ca totul e întunecat in jur, cand nu mai stii sa observi diferentele...au trecut ani de atunci si acum stiu ca trebuie sa-ti lasi sufletul inundat de mii de sentimente ca sa simti cu adevarat viata, iubirea...dar iti multumesc teribil de mult pt cuvintele tale..

Trimis: 04/12/2009 01:14

cu mare drag...sa tinem aproape! smile

Trimis: 14/01/2010 13:45

M-a tulburat plansul tau.....lacrimile tale de diamant insangerat.Probabil cel putin un inger s-a oprit langa tine cand ai plans si ti-a atins inima spre mai multa durere insa fara sa stii pe moment spre eliberare.....

Trimis: 14/01/2010 17:40

cand scrieti, puneti-va si in postura cititorului, asta daca ceea ce scrieti este altceva decat o pagina de jurnal care se vrea a fi citit doar de autor.
de ce spun asta? pentru ca trairile celui care scrie, oricat de intense, nu pot tine captiv un cititor pentru mult timp daca in text nu este o poveste, ceva care se desfasoara. oricat de frumoasa ar fi o incapere, nimanui nu i-ar place sa fie inchis acolo, mereu acolo!
cititorul trebuie plimbat si in sufletul celui care scrie, insa trebuie sa vada si ceea ce vede acesta in jurul lui.
am citit texte scrise cu un talent remarcabil, cultura autorului era evidenta insa avea mereu, mereu acelasi subiect: declaratii de dragoste...
este adevarata vorba aceea: ce e prea mult, strica!
dupa nu stiu cate decalaratii, de la nuantele de roz-bombon initiale (textele nu erau cumplit de cuminti), ajusesem la un alb cam prea calm:
ma plictisea!

Trimis: 14/01/2010 21:56

Se cufunda în cada viselor ei, parcă dorind ca apa fierbinte să-i usuce speranţele şi gândurile ce i se înfiripau în minte şi suflet. Făcuse cea mai mare greşeală din viaţa ei; ştia că acel sărut ca însemna condamnarea la chinul veşnic. Nu-l va mai putea uita pe băiatul cu ochi misterioşi, plini de păcate.
Nu mai ştia cine este, ce vrea, ce simte. Vroia sa aburii să-i şteargă gândurile, dar acestea continuau să se rostogolească pe trupul ei chinuit de viaţă, de tristeţe, de bucurie, dar parcă însemnat cu fierul roşu de culpa unei momente de rătăcire.
Să înfrunte trecutul? Să trăiască prezentul? Să spere la viitor? Întrebări ce se înecau în oceanul nemărginit al vieţii. Ştia că indiferent ce va alege îi va asigură suferinţe de neimaginat.
„Tzrrr!!”
Sunetul o lovi ca un val rece…
„Da,pui…da,ne vedem mâine! Vii să mă iei de la şcoală… Da, la unu jumătate… şi eu te iubesc,pui! Pa-pa! Te pup!”
Ciudat… O convorbire aparent normală cu cel care-i era iubit de mai bine de doi ani… Dar sufletu-i plângea amar…
„Va mai fi ceva la fel?”
Strigătul sfâşietor cutremură pereţii apartamentului..
Se simţea ca un gunoi! Ştia că asta e… Îl sărutase pe EL, iar trupul i se înfiorase de plăcere. Şi fugise. De ce? Nu ştia… Doar că un amalgam de sentimente pusese stăpânire pe ea…
De n-ar fi fost însuşi sufletul cutremurat, nu i-ar fi fost frică de nimic. L-a cunoscut pe EL şi nimic nu va mai fi la fel… Nimic…
Se cunoşteau demult. Dar niciodată nu fuseseră mai mult decât..vecini… Messenger-ul ăsta, însă, a distrus orice graniţă intre ei doi.
„Deci… Să recapitulăm… Îl cunosc de.. De cât timp?! Nici nu ştiu!! De când mă ştiu!! Vorbim de… vreo două luni!!!?? Poate nici atât!! Off, Doamne… Cum de m-am lăsat antrenată în asemenea discuţii?! Cum şi în ce moment m-a vrăjit?!”
Întrebări ce aparent nu-şi găseau răspunsuri îi zdrobeau inima.
„Blestemată fie clipa în care am acceptat să ascult confesiunile băiatului rănit!”
Ce vină avea ea că fusese înzestrată cu darul acesta?!
„Niciodată nu voi mai face pe buna prietenă ce ascultă şi încearcă să astupe găurile sângerânde cu bucăţi de sentimente pure! NICIODATĂ!!”
Zgomotul viguros o sperie. Era propria-i voce doar, dar trupul deja începuse să-i tremure în spasme.
„A fost involuntar... Iar Silviu m-a rănit destul… Ne-am consolat reciproc doar… „
Încerca să-şi găsească scuze, dar în adâncul sufletului ştia că doar încerca să dea vina pe băiatul alături de care pierduse doi ani preţioşi din tinereţea ei. Asta credea acum. Că-i pierduse. Dar totuşi au fost atât de multe clipele minunate ce-i uniseră cândva… Ştia că avea o fire dificilă, dar Silviu o înţelesese, o răsfăţase mereu, o alintase, o iubise. Şi încă o iubea… Iar gândul că l-a trădat, deşi nu merita, o chinuia cel mai rău… Fusese doar un sărut… Dar nicicând n-a simţit atât de multe doar într-un simplu sărut… Şi tocmai acesta îi era păcatul cel mai mare… O durea că, deşi Silviu merita să fie iubit, ea nu simţise niciodată asta pentru el. Îi fusese ceva mai mult decât un frate, dar mai puţin decât un iubit. O combinaţie ciudată. Nu putea defini ce însemnase băiatul acesta pentru ea. I-a fost un tovarăş îndrăgit ce i-a condus paşii în adolescenţă. O rănise şi o îndepărtase de prietenii ei de-o viaţă, dar poate că tocmai asta o maturizase şi o făcuse să crească frumos. S-a simţit ca o mamă, ca o soră, ca o foarte bună prietenă, deşi ştia că el o iubeşte cu o dragoste păcătoasă. La început nu-i fusese uşor, dar momentul a învăţat-o să se adapteze. L-a iubit şi-l iubeşte şi e sinceră îndată ce spune asta, dar niciodată nu l-a iubit aşa cum şi-ar fi dorit el.
„Sunt o victimă a destinului…iar Silviu - victima păcatului meu cu ochi periculoşi de adânci…”
Era confuză, dar conştientă că firul vieţii va continua să curgă până va ajunge la Marele Ocean… Ştia că are o piesă de jucat – propria-i viaţă.
Oare ce meleaguri necunoscute va avea de străbătut pentru a-şi îndeplini propriul destin? Cum se vor împleti cuvintele propriei legende? Va învăţa treptat drumul? Va depăşi obstacolele sau se va poticni la fiecare stâncă? Ce va fi vis? Ce va persistă amintire? Ce va fi realitate? O ecuaţie necunoscută i se aşternea în faţă, dar cum nu stăpânea ştiinţele fixe, se dădu bătută…
„Avea dreptate dirigu’!” <<Carpe>>
Asta avea de gând. Va trăi clipa! Va lăsa totul să decurgă de la sine, fie ce-o fi şi indiferent cine va suferi.
A fugit acum, dar ştia că mâine nu va putea s-o facă iar. Şi, deşi îi era greu să recunoască, George îi furase inima. Încă mai simţea buzele fierbinţi ce-i apăsaseră mai devreme gura, unindu-le într-un păcătos sărut. Atâtea sentimente împreună fuseseră prea mult pentru. Fugise în apartament şi trăsese uşa cu vigoare în urma ei. Făcuse o baie fierbinte, dar aburii nu i-au putut stinge dorinţa. Vorbise cu iubitul ei. Mâine, la unu jumătate avea să se întâlnească cu el. Era întâia certitudine pe care o avea în legătură cu ziua de mâine.
„Dar George? Cu el ce voi face?”
Numai pronunţându-i numele, sufletu-i ardea, dar el…el va rămâne în voia destinului.
De Silviu vroia demult să se despartă, dar nu găsise ocazia şi nici motivul. Nu vroia să-l rănească spunându-i ce simte cu adevărat pentru el… Iar certuri au avut, ca absolut orice cuplu, dar treceau peste ele şi se împăcau.
„De aici înainte ce va mai fi?”
Se uită pentru ultima dată la ceas… Era deja ora două şi era în pat… Pleoapele-i atârnau grele, dar mintea refuza să adoarmă… Se lăsă chiar de acum în palmele sorţii…
„Fie ce-o fi!” zise cu un glas biciuit de teamă şi fericire.. Şi se făcu întuneric…

Trimis: 14/01/2010 21:59

* Carpe diem,copii!!

Trimis: 15/01/2010 01:32

Emma te rog posteaza si la noi.Imi place cum scri.Te asteptam si dincolo.Acel forum s-a nascut din teama de a nu ne pierde, cei care suntem activi aici,caci am avut complicații cu postarea si alte ciudatenii...
in fine , te asteptam pe

http://muzicasufletului.myforum.ro/