 |
 | FRAGMENTE DIN îNTâIUL MEU ROMAN |  |
|
nigeru
Bine ai venit!
|
|
Umbrele realitatii-roman
Capitolul1 Prima zi Ceasul bătea orele 24, miezul nopții. Totul era îmbrățișat de întuneric și o liniște nebună acoperea această mică cutie a Pandorei, orășelul de pe malul râului Santz. Clădirile vechi și noi se îmbinau alcătuind un puzzle mistic al trecutului, prezentului și viitorului. Privit de afară totul pare demonic. Era o noapte cu cer senin și lumina lunii străpungea puțin perdeaua neagră a nopții. Priveai acele blocuri acoperite de umbră și totul părea mort nu doar adormit. Doar la etajul unu o fereastră stă larg deschisă şi vântul parcă încerca să smulgă ușor-ușor draperia. Ceva se întâmpla în acel dormitor, doar în acel dormitor. Totul părea prea real, era prins şi blocat în trupul său. Era un prizonier în propriul pat, captiv între vis şi realitate. Simţea o prezenţă, ceva care-i fixa cu privirea trupul şi se simţea anesteziat de la cap în jos. Era îngheţat acolo în pat, ţintuit de privirile acestei fiinţe. Trupul nu vroia să-l asculte. “Dar cine e acest El? De ce nu pot să-l privesc?”, se întreba o voce din mintea lui. Nu-l vedea, dar ştia ca e acolo, născut din umbră îi asculta frica şi îi făcea plăcere. Ceva îl atrăgea, determinându-l să se întoarcă şi să-l privească, dar parcă trunchiul nu-i mai aparținea, nu-l asculta. Tot visul acesta devenise realitate şi chiar îşi dorea să poată adormi în acel moment. Bariera dintre realitate şi coşmar era ruptă şi irealul devenise real şi invers. „ Off, ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu mintea mea?”, începea să creadă că îşi pierde minţile. Dintr-o dată nu se mai afla în dormitorul său, totul s-a risipit, începând cu pereţii, podeau, patul, chiar şi mirosul, totul devenise o peşteră din alt timp. Parcă momentul şi spaţiul se modelau, curgeau în jurul acestei umbre. Erau jucăriile lui preferate, timpul şi spaţiul, le modela după plăcerile lui sadice. Temperatura scăzuse brusc şi umbrele deveniseră parcă mai clare şi mai încărcate de viaţă. Era ca şi cum privea o poză a unei alte realităţii într-o oglindă. “Nu, nu poate fi real. Senzaţiile par reale,dar e doar un vis, doar un vis ”, gândea vocea din interiorul minţii sale. Se vedea cum stă întins în pat, dar nu înţelegea cum e posibil să fii conştient simultan în două realităţi absolut diferite. Gândurile i-au fost întrerupte de o voce sau ceva ce părea a fi o voce. Un sunet difuz şi enervant se auzea în depărtare, apoi din ce în ce mai aproape. Îşi făcea loc prin întuneric spre patul lui, brusc a simţit o respiraţie rece si apăsătoare pe lobul urechii, si parcă inima i-a înghețat, timpul părea că este absorbit. Deodată spaţiul începe să se dilate şi vocea se auzea tridimensional în urechea lui, totul părea că pică într-un abis. “Credeai că ai scăpat prietene? Niciodată nu scapi de noi!”, se auzeau cuvinte rostite nervos din întuneric. Atunci, fără să-şi dea seama de ceea ce face sau de ce o face s-a ridicat, atât de brusc încât nu ştia dacă e vis sau realitate. Stătea ridicat în fund pe pat si privea absent spre birou, unde se odihnea lucrul cel mai valoros, laptopul lui. Dar privirea lui era goală, focalizată spre ceva mai profund si îndepărtat. Simţea transpiraţia rece cum îi aluneca pe pielea fierbinte, inima parcă era un ceas stricat bătând neregulat şi toate îl făceau să respire ca după o partidă buna de s*x. “Drace! Am visat sau ce? Bai, şi totul părea atât de înfricoşător. La dracu, am ajuns sa tremur ca o fetiţă din cauza unui vis!” Şi a început să râdă, amuzat de frica lui de copil. Ciudat era că nu i se mai întâmplase până acum să se trezească în miezul nopţii sau cel puţin nu-şi aducea aminte. Întunericul îi oferise tot timpul linişte, nici atunci când era doar un copilandru nu-i fusese frică de monstrul de sub pat. “Cred ca e timpul sa-mi găsesc si eu pe cineva. Încep sa devin mai copil decât sunt.”, râde în sinea lui Raul. Își aranjează meticulos perna pregătindu-se de o nouă porție de somn, spera el ceva mai lejer. A adormit imediat fără să-şi dea seama că zâmbea în timp ce dormea. De parcă avea cine ştie ce gânduri negre şi ascunse. Pentru indiferent ce există o primă zi, aceasta a fost întâia zi pentru Raul. Bad Boys- Inner Circle întrerupe liniștea unei dimineți așa plăcute, până acum. Raul auzea telefonul ca prin vis și nu știa dacă visează sa nu. Cu mișcări parcă involuntare dar atât de lente încât l-ar face și pe un melc gelos, Raul ridică telefonul de pe noptiera de lângă pat. Avea ochii închiși când răspunde la telefon: - Daaa....!, zice totul somnoros al lui Raul. Raul era încă pe tărâmul somnoroșilor și răspunsurile erau în mod reflex. - Neața Gogule! Era vocea ascuțită a Aidei, surioara mai mare a lui Raul. Ce faci, dormi? - Ahhaaa! Răspunde monoton și monosilabic Raul. - Offf! Îmi cer scuzeeeee! Aida rostește atât de tare ultimul cuvânt încât Raul sare din pat scăpând telefonul pe jos. Se ținea cu mâna de urechea dreaptă și avea impresia ca-i beat. Nu era el genul cocoșului matinal, prefera să-i lase pe ceilalți să se trezească devreme și să ajungă departe. El nu considera că are trebuință atâta timp cât serviciul îi era aproape. La telefon Aida continua să vorbească fără să-și dea seama că de fapt poartă o discuție doar cu telefonul. După câteva secunde de dezmeticire Raul se apleacă să caute telefonul. Purta bermudele sale preferate în dungulițe roșii, îi plăcea să doarmă la bustul gol. - Ce dracu ești așa matinală dragă? răspunde sec Raul. Nu poate omu’ visa elegant că se trezește domnișoara Aida să-i strice dimineața. Ce era așa urgent de nu a putut suferi amânare? - Păi... nimic important, vroiam să-ți zic neața. Hai nu mai fi așa morocănos că e o zi frumoasă. Raul se plimba dintr-o parte în alta a camerei și gesticula supărat. Nu-și aducea aminte de cele întâmplate în acea seară și astfel începea acea zi pentru Raul. - Offf, bine hai că te sun eu mai târziu că acum nu sunt în stare să procesez. Te-am pa dragă! - Bine dragule, bye bye! Aruncă telefonul pe noptiera și se trântește în pat. Nu apucă bine să savureze compania patului că se aude alarma ceasului. ” Da ce dracu, afurisitul ăla de ceas. Taci dracu că sunt treaz ”, țipa Raul la ceasul de pe noptieră. Era ora șapte și urma ritualul obişnuit de dimineaţă . Plictisit si obosit loveşte ceasul ştiind că este nevoit sa-şi obosească iar ochii cu lumina dimineţii. Merge agale spre baie unde-şi aruncă apă rece pe faţă, un fel de “Bună dimineaţa iubi” în stilul lui Raul. Aruncând o privire în frigider ajunge iar la concluzia că fără doar şi poate casa asta are nevoie de o femeie. “Bine, poate că şi eu am nevoie în ultima vreme” râde Raul in hohote. Înhaţă două ouă şi pregăteşte meniul singular al casei: omletă cu brânză şi o cană de cafea. Plictisit porneşte televizorul, în speranţa că poate mai aude ceva care sa-i facă dimineaţa mai veselă. La televizor aceleaşi emisiuni matinale de prost gust, deci urma o altă zi începută cu brio. În timp ce pe alţii îi aşteptau soţiile acasă cu braţele deschise, pe Raul singurul lucru care îl întâmpina cu braţele deschise era biroul de la muncă. La început calculatoarele erau o pasiune pentru el, acum totul devenise o slujbă. ”Slavă Domnului că e bine plătită”, aşa se motivase încă de când fusese acceptat pe acest post. Plecase de acasă cu ceva timp în urmă datorită unor altercaţii cu tatăl său şi nu regretase deloc această decizie. Mai păstra legătura doar cu mama lui, şi bineînţeles cu surioara lui mai mare. Sora lui mai mare, Aida, la care ţinea cumplit de mult, îl mai vizita de câte ori avea posibilitatea. Ea locuia cu iubitul ei de patru ani şi reuşiseră sa-şi cumpere o căsuţă drăguţă. Acum şi-ar fi dorit să aibă pe cineva apropiat cu care să vorbească. Era doar el şi apartamentul său cu trei camere. Se simţea de multe ori singur, seri petrecute în compania unei beri și savurând un meci de fotbal. Era un sentiment ciudat că ceva se schimbase în lume, sau poate doar pentru el. Totul părea la fel dar cu totul diferit. Nu-şi putea explica ce era această diferenţă dar era acolo, bine ascunsă. În umbra acestei monotonii care domină întreaga lume se află ceva schimbat, ceva mistic, ascuns de această rutină molipsitoare. „ Amintiri şi iar amintiri. Am îmbătrânit deja şi încă mă gândesc la ce a fost odată. Pe atunci nu aveam habar de acele evenimente ce aveau sa-mi schimbe în totalitate viaţa. Dar oare cine s-ar fi gândit că peste noapte viaţa mea o să sufere o schimbare ca de la alb la negru? Chiar şi acum scriind şi rememorând tot ce s-a întâmplat atunci nu pot să cred că am reuşit să rămân în viaţă. Am impresia că viaţa nu e altceva decât un film cu Stan şi Bran. Totul s-a petrecut mult prea repede şi nu-ţi permiteai luxul de a sta pe gânduri făcând planuri la ziua de mâine, totul trebuia făcut parcă cu o secundă mai devreme. Aveam impresia că timpul se joacă cu mine şah şi fiecare mutare a mea era încă un pas înapoi. Mda, câteodată chiar îmi doream sa primesc un şut un fund şi poate era mai bine ,aşa cum zice o vorbă : Absolut orice şut în fund e un pas înainte.” Era o zi obişnuită la muncă. La birou Raul se ocupa de cele câteva probleme survenite în ziua aceea la unul dintre serverele principale. Mult prea cald pentru o zi de aprilie pentru acest mic oraş, până chiar și aerul condiționat părea obosit. Transpiraţia se simţea pe fruntea şi pe spatele lui Raul, îi venea să se dezbrace și să se simtă ca acasă. Se săturase de tot. Avea nevoia de un concediu, de o perioadă liberă în care să iasă din această rutină. Inner Circle- Bad Boyz întrerupe gândurile lui Raul, era telefonul său mobil. Era Aida, uitase complet că trebuia să o sune. - Bună dragă! răspunde Raul - Ce bună? Nu e deloc bună. Ai uitat să mă suni, băi, și sunt nervoasă. Tonul Aidei era puțin ridicat. - Aaa! Scuze dar am și uitat că m-ai sunat. Dar și tu mă suni cu noaptea-n cap, ce dracu! Raul încerca să-și aducă aminte de convorbirea matinală din acea zi, dar erau ceva spații goale în memoria lui, așa că o lasă baltă. - În fine, și ce vroiai să-mi spui azi de dimineață, că sunt oleacă curios? - Vroiam să te anunț că mâine vrem să-ți facem o vizită, eu și Chris. Și nu vroiam să te iau prin surprindere. O să ai ceva timp să faci și tu puțin curat prin casă până mâine. În acest clipă Raul se gândea la cum arată apartamentul său și nu prea îi surâdea ideea de a începe să-și aranjeze lucrurile, îi plăcea să fie dezordonat. La celălalt capăt al firului Aida continua să vorbească și era nedumerită că nu primea nici un răspuns de la Raul, avea impresia că vorbește singură. - Aloooooo! Băi Gogule tu ce faci, vorbești sau nu? Ce-ți ia cinci minute să scoți un cuvânt, ha? Procesezi cam greu să știi și mă enervezi. Mai ești pe fir dragă? - Da, da! Sunt aici, normal că sunt. Unde dracu să fiu!, nu prea era sigur ce spusese sora lui în ultimele minute așa că o aprobă. - Bine dragă, vă aștept aici mâine. Te-am pupat, ma chere, încheie Raul conversația. - Bine, te-am pa. Pup! Chiar se gândea la un mic concediu, o scăpare din această mică cutie a realităţii lui. Ceva se întâmpla în jurul lui, ceva ce i se părea familiar. „Ce dracu! E cam întuneric. Cine dracu nu a plătit curentul luna asta? Cred ca Dumnezeu a rămas în urmă cu facturile”, se amuză Raul. Se întunecase totul în jurul şi aerul devenise mai rece şi cu un mireasmă greţos. Dar nu se mai afla în biroul lui, totul devenise înfricoșător dar familiar. Totul părea dintr-o altă eră, o eră a întunericului care îi era teribil de cunoscută lui Raul. Se vedeau umbre peste tot, umbre care se mişcau. Păreau a fi oameni, dar nu aveau feţe şi nu se auzeau voci. Erau sunete ciudate ce păreau tridimensionale. Erau ființe din umbră, care-l atrăgeau şi vocile lor îl asurzeau. Podeaua era din lemn înnegrit, din loc în loc pereţii erau acoperiţi cu mucegai, scurgându-se lăsa urme negre pe nuanța gri a peretelui, un tablou sinistru al morții. Aveai impresia că te afli într-un sicriu. Totul era în nuanțe de negru, chiar și lumina avea o nuanță de gri. Vroia să se ridice dar ceva îl țintuia jos, avea mâinile și picioarele legate de scaun. Se zbătea cu furie încercând să se elibereze din acel scaun al torturii. Cu cât încerca mai mult cu atât legăturile se dublau și oricât ar fi încercat să țipe nu reușea să scoată nici un sunet. Îți aducea aminte de acea noapte când se simțise privit de cineva din umbră în timp ce dormea, totul era asemănător acum. Spațiul, aerul, umbrele, chiar și zgomotele erau la fel. Totul a dispărut precum un vis, toate erau la locul lor. Era puţin cam ameţit şi nu-şi aducea aminte nimic. Se uită curios la ceas şi observă că trecuseră aproape 2 ore de când vorbise cu Aida. Dar nu-şi aducea aminte nimic :”Ce dracu se întâmplă? Tocmai am pierdut două ore şi nu ştiu cum. Poate că din cauza oboselii am adormit, se gândeşte Raul. Da, cred că asta este, am adormit.” Ştia de ce are nevoie. O doză din acele prăjituri delicioase de la mica cofetărie de după colţ „TONY’S”. Da, prăjiturile erau cea mai mare slăbiciune a lui Raul încă de când era mic copil. Mereu răspundea la întrebarea „Care e mâncarea ta preferată?” cu răspunsul simplu „Prăjituri”. În acea zi ceva avea să se schimbe pentru Raul. Cei de la TONY’S îl cunoşteau pe Raul, era clientul lor fidel. Nu dura mai mult de cinci minute ca să ajungi la cofetăria de la colţ. Dar de această dată Raul era mult dus pe gânduri, ceva nu-i dădea pace. Dintr-o dată se trezeşte în braţe cu cineva:”Ce dracu!”. O domnişoară drăguţă îi stătea în braţe. Și așa cum se întâmplă în asemenea situații nici unul dintre cei doi implicați în incident nu are curaj să rupă tăcerea. El era prea ruşinat ca să mai poată scoate un cuvânt. Linişte ca în mormânt. Ea era surprinsă că acel tânăr o strânge suficient de tare în brațe. - Îmi cer scuze! spune tânăra domnişoară. Domnișoara se pare că are mai mult curaj ca să rupă tăcerea. Se pare că nu era genul de fată timidă, ba din contră, era îndeajuns de înțepată tânăra din brațele lui Raul. - „Ce frumoasă e, prea frumoasă parcă, gândeşte Raul în mintea lui. M-am trezit cu un înger în brațe, norocos mai sunt azi.” Ca orice bărbat Raul deja se gândea la profilul fizic al fetei. Tipic bărbătesc. - Te iubesc! Se aud cuvintele din gura lui Raul.”De ce am zis asta? De ce dracu am făcut asta?” Se citea pe fața ei că era puțin șocată și se chinuia să spună ceva. ”Bărbații spun numeroase în preajma iubitelor dar să spui ”Te iubesc” unei fete pe care nu o cunoști e nebunie curată. Dar să vedem ce se întâmplă mai departe cu cei doi tinerei.” - Poftim? Uhhhh! Am rămas puțin blocată, poate aveți plăcerea să-mi explicați și mie ce se petrece! Că sunt cam în aer acum. Și încă ceva, ne cunoaştem de undeva domnule? întreabă speriată Andrada. Se putea citi pe fața ei că era uimită dar și puțin amuzată de acest eveniment. Andrada era numele ei sau cel puţin aşa credea el. „De unde îi ştiu numele? Mda... ziua de azi a fost plină de evenimente ciudate, bine că am parte de unul extrem de plăcut într-un final.” - Te cheamă Andrada? Am impresia că-ţi ştiu numele. A fost o zi cam ciudată pentru mine și sunt puțin zăpăcit după toate evenimentele de azi. - Da. Dar... - Nu mă întreba de unde ştiu că nu am nici cea mai mică idee. Eşti frumoasă!Știai? Și îmi cer scuze că am dat peste tine, dar mă bucur că am făcut-o, o privește în ochii ei verzi și îi zâmbește. - Ohhh. Merci, dar tu aşa te dai la toate fetele de care te loveşti? Întreabă Andrada făcând uşor cu ochiul. Să știi că nu am mai întâlnit pe cineva așa nebun ca tine, râde ușor ea. - Eeee... Stai liniştită că încă nu am început să mă dau la tine. Raul zâmbeşte, răspunzându-i în acelaşi fel. Cei doi se ţineau încă în braţe dar nici unul dintre ei nu şi-a dat seama de asta decât mai târziu şi atunci s-au ruşinat amândoi. Erau precum doi adolescenţi la prima întâlnire. Destul de amuzant dar şi penibil. Raul salvează meciul chiar în ultimul moment, că se ajunsese deja în prelungiri şi nu stăteau deloc bine în apărare: - Eu mă îndreptam spre cofetărie. Vrei să accepţi o invitaţie de la domnul care ţi-a spus „Te iubesc” de la prima întâlnire? - Eşti tare drăguţ şi amuzant, mă faci să râd. Dar ştii…mai esti chiar fenomen, eu nu-ţi ştiu nici măcar numele, începe să râdă uşor. El se uită la acel zâmbet şi parcă rămâne hipnotizat. - Îmi cer scuze. Raul, răspunde el într-un final. Cei doi tineri se îndreaptă spre cofetărie vorbind - râzând, imaginea perfectă a unui cuplu desprins dintr-un roman. Cine ar fi crezut că cei doi tinerei abia s-au cunoscut acum cinci minute. Pentru fiecare suflet din această lume se naşte un suflet pereche şi doar dacă eşti cu adevărat norocos poţi sa te loveşti de el sau să te lovească el pe tine. Aşa cum s-a întâmplat în această după-amiază de aprilie într-un mic oraș. Dar în viaţă nimic nu e la întâmplare, nu există coincidenţe. A urmat o lungă şi plăcută conversaţie la o masă din colţul acelei cofetării. Cei doi tineri atrăgeau atenţia celorlalţi clienţi prin buna lor dispoziţie. Glumeau, zâmbeau şi se simţeau foarte bine. Poate că cei doi se simt bine împreună sau poate că urmează o relaţie serioasă! Cine ştie...poate că vom afla mai târziu. Dar să-i lăsăm pe aceşti tinerei singuri pentru câteva momente şi să aruncăm o privire în cealaltă parte a oraşului. Biserica Sfântul Pedro, cea mai veche clădire de pe malul râului Santz dar şi cea mai înaltă, veghea parcă asupra oraşului. Nimeni nu ştia istoria acestei biserici, era învăluită în mister atât ea cât şi fondatorul ei. Se auzeau multe poveşti despre această misterioasă clădire, unii chiar spun că ar fi fost ridicată într-o singură zi. Să lăsăm legendele şi povestirile despre trecut pe mai târziu pentru că... Era o zi de luni şi aşa cum e natural mulÈ›imea nu prea dă ochii cu biserica, cel puțin în ultima vreme. Mai sunt și unele excepții, de exemplu atunci când se mai trezește câte unu că s-a plictisit de viață și se gândește că e Hawaii pe societatea cealaltă . Acum ce să-i faci, omul are dreptul să viseze orice... Aşa cum spuneam, totul era ca în cimitir, adică pustiu. Totuşi un lucru ieşea din tiparul acelei zile de luni, şi anume un cerşetor la uşile bisericii. Nu prea aveai norocul să te împiedici de vreun cerşetor prin acest oraş. Un veston negru şi murdar cu Dumnezeu știe ce, completat de o pereche de pantaloni cârpiţi acopereau acest trup blestemat de timp şi urât mirositor. Bietul om îşi primea câţiva bănuţi şi ceva mâncare, de la puţinii trecători care-l observau, mai mult din scârbă decât din milă. Aşa se întâmplă peste tot în mica noastră lume unde, din păcate, nu se nasc căţei cu covrigi în coadă. Preotul bisericii, mic de statură, să nu vă gândiţi la altceva, îl primeşte pe bietul om în biserică pentru a-i oferi ceva cald de mâncare şi un loc bun de odihnă. Ochii bărbatului erau complet albi şi privirea lor te îngrozea, dar totuşi era doar un om amărât. De ce ar trebui să-şi facă griji micul părinte? El doar încerca sa fie un bun creştin cu aceşti oameni bătuţi de soartă. Theodore, acesta era numele preotului, era È™tiut pentru sufletul lui cald şi pentru că încerca tot timpul să ajute. Era un omuleţ deosebit de calm şi plăcut de toată lumea care îi vizita biserica. Dar cred că moartea nu stă la taclale ca să afle dacă cel destinat trecerii în nefiinţă a fost bun creştin sau nu. Totul se reduce la câteva secunde şi atât. Câteodată e bine să mai întorci capul şi în partea cealaltă, dar marea problemă este că nu ştii niciodată ce este ascuns în spatele acestor suflete muritoare. În timp ce părintele căuta ceva de mâncare pentru bietul om, acesta profită de lipsa de atenţie a lui Theodore şi scoate din mâneca vestonului un cuţit. Cu un zâmbet malefic străpunge pieptul bătrânului părinte şi simte o senzaţie plăcute. Tot trupul parcă îi vibrează şi începe să se excite ascultând ultimele bătăi de inimă ale preotului. Ochii aceia albi parcă priveau cu o sete rece cum sângele se scurge pe lama cuţitului, apoi strop cu strop cum picură pe podeau rece a bisericii. Acum se simte deplin excitat, nici când făcuse s*x nu fusese aşa excitat. Era foarte mulţumit de sine. - Iartă-l Doamne că nu ştie ce..., au fost ultimele cuvinte rostite de preotul aflat pe patul de moarte. Cu paşi agale,dar mândru de sine, bărbatul se îndreaptă spre altar pentru a îndeplini actul final. Pentru asta se afla el aici, să ducă la bun sfârşit misiunea pentru care fusese născut. Ajuns în faţa altarului face pregătirile pentru ultimul act. Se aşează pe podea formând o cruce din corpul său şi rostind: - Lanif al ănâp! Şi se sinucide înfigându-şi cuţitul în inimă. Două trupuri, o biserică şi un mister, o scenă a groazei în micul lăcaș de cult. Viaţa acestui oraș se tulburase şi se anunţau schimbări majore în lume. La cofetărie, la o masă din colţ, o tânără brunetă care nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, gesticula energic din mâini. De porÈ›iunea cealaltă a mesei un tânăr, de cel mult 28 de ani, părea foarte interesat de povestea domnişoarei. Cei doi păreau desprinşi de realitatea ce continua dincolo de măsuţa lor, trăiau clipa lor acolo faţă în faţă. Tânărul, un inginer IT, şi domnişoara, profesoară la universitatea din oraş, nu ştiau în mod sigur unul de celălalt cu ce se ocupă. - Chiar mă gândeam să-mi iau şi eu concediu zilele astea, ca na...,o completează Raul pe Andrada. - Offf! Sărăcuţul de tine, te-ai plictisit aici în orăşelul ăsta micuţ, îl loveşte ea direct. Te-ai săturat de prea mult stat să înţeleg? Nu se mai putea abţine din râs. - Ahaa! Deci aşa să înţeleg. Şi stimata domnişoară cu ce se ocupă, daca-mi permiteţi? Întreabă Raul pe un ton serios. Observ că deja aţi intuit că mă ocup cu statul degeaba. - Eee...hai nu te supăra şi tu, mai glumeşte omul. Că doar nu eşti o babă văduvă!!! Îţi fac cinste cu o prăjitura, ce zici? Trece supărarea copilaşului?? - Te rog frumos, eu sunt un om serios şi nu mă pot comporta ca un copilaş de 3 ani, încearcă să pară puţin supărat dar din păcate nu-i iese. În schimb se prăpădeşte de râs. Îi venea să o sărute pe domnişoara ce se afla de cealaltă parte a mesei. - Ia uite la el de drăcuşor. Faci pe seriosul cu mine? Poate vrei sa primeşti „un serios” după cap?!, râde Andrada. - Gluma glumă, dar tot vreau prăjitura, zâmbeşte Raul. - Off mai! Eşti ca un copilaş. Câţi ani ziceai că ai? - Mai mulţi ca tine, deci puţin respect, domnşoară. Amândoi încep să râdă, se simţeau bine, cel puţin pentru moment. - Am înţeles, tataie sau ar trebui sa zic „Sărut mâna ”? râde ea. - Să creşti mare,copilaş,dar acum e timpul sa o întindem şi pe acasă! Îi răspunde el. - Hmm! Nu prea am chef să plec acasă încă. Ce zici mă scoţi la o plimbare prin oraş, tataie? - Ooo! Desigur micuţo, şi pe unde ai vrea tu să plimbăm câinele? - Aştept să mă surprinzi.... Soarele deja apusese de jumătate de ceas şi întunericul se aşternuse peste oraş. Doar străzile principale, care erau în număr de patru, mai tăiau din perdeaua nopţii prin acei stâlpi vechi cu felinar, bineînţeles că funcţionau electric, şi dădeau o culoare medievală oraşului pe timpul nopţii. În rest totul se odihnea în tăcerea nopţii şi mai vedeai câteva terase deschise iar spre centrul oraşului se auzea muzica de la cele câteva cluburi unde tinerii îşi petreceau timpul dând din fund toată noaptea. Şi unde era muzica nu lipsea bineînţeles băutura şi în unele cazuri drogurile. Tinerii noştri se plimbau fără să aibă idee încotro merg, totul era la voia întâmplării. Aşa a fost şi întâlnirea lor, sau cel puţin aşa credeau ei. Ceasul de la mâna lui Raul se blocase la douăzeci şi treisprezece minute. Abia acum observase şi el lucrul acesta. - Cât este ceasul tău, Andrada? - Unsprezece şi un sfert, răspunde ea uitându-se la o clădire ascunsă în întuneric la cincizeci de metri în dreapta lor. Ce clădire e acolo Raul? întreabă ea mirată. - Păi cred că e biserica Sf. Pedro, deși se poate să mă înșel. - Păi... hai să mergem să vedem. Îl trage ea de mână cu putere. Raul încearcă să se țină după ea, că deja mărise pasul și acum aproape că alergau pe aleea pustie. - Ioi, dar unde te grăbești dragă? Ți se pare ție că pleacă clădirea din loc, că eu unul o văd foarte bine cum stă nemișcată și știu sigur că nu are picioare. - Acum și tu, facem puțină mișcare de seară,leneșule. Andrada mărește pasul și îl lasă pe Raul puțin în urmă. - Hai mai repede, melcule, că te întrece până și propria umbră. Andrada se oprise în dreptul acelei clădiri mărețe, care nu era altceva decât biserica St. Pedro. Privea clădirea și era uimită, era ascunsă în umbră și simțeai cum te privește. Își întoarce privirea în componentă cealaltă încercând să-l vadă pe Raul. Dar aleea era pustie, nici o mișcare, nici un sunet. - Raul! Rauuuuul! Încerca să-și păstreze calmul dar de fapt era speriată. Rămăsese singură pe o alee pustie și întunecată chiar lângă biserică. Deodată simte cum cineva o apucă de spate, era o mână rece. Andrada încremenise, era stană de piatră. Își pierduse până și vocea și nu avea nici puterea ca să deschidă gura să țipe. O voce se aude din spatele ei. - Bau bau! Sunt eu dragă, te-ai speriat rău? Începe Raul să râdă. - La dracu, tu ce crezi?! Ce glume de căcat ai în tine, băi! Îi trântește o palmă peste cap, era nervoasă nu glumă. - Auuu! Da ce tare dai, glumeam și eu măi! Speram că poate te sperii și îmi sari în brațe. Râde Raul în timp ce se freacă cu mâna pe cap. - Știi Raul, tu te-ai gândit vreodată la istoria acestei clădiri din spatele nostru? Biserica asta, ce se știe despre ea? - Păi ce dracu să știu? Mai nimic... dar nici nu m-a interesat până acum, nu prea sunt genul care să meargă la biserică. - Dar de ce întrebi? Îți plac chestiile misterioase? Se amuză Raul. - Amuză-te tu pe seama mea că poate o să rămâi să te amuzi singur...am avut senzația când am ajuns aici că biserica asta parcă mă privește. Știu că e ciudat, dar la naiba m-au trecut niște fiori... Pe aleea pustie din fața bisericii nu se vedeau decât cei doi tineri, în întuneric nu erau altceva decât două umbre de deformate ce luau distincte forme. Nu păreau deloc a fi oameni, era ceva ciudat în forma acelor umbre. Treceau de la o formă la alta atât de repede încât nu era perceptibilă cu ochiul liber. Ceva privea aceste umbre, le pândea din întuneric. Se simțea atât de fericit în timp ce admira acest spectacol de umbre. Știa că e doar prima zi dintr-un sfârșit abia început. - Aș fi curioasă să știu cum s-a născut această biserică, zice entuziasmată Andrada. Bunica mi-a spus când eram mică multe povești despre biserica asta a noastră. Era frumos când trăia bunicuța și îmi spunea povestioare despre acele timpuri trecute... - Bănuiesc că erai la fel de fricoasă și când erai fetița bunicii, încearcă Raul să o enerveze iar pe Andrada. Ea nu apucă să reacționeze pentru că el deja era cu un pas înainte. Dar spune-mi și mie una dintre povestioare, nu le ține doar pentru tine, egoisto. - Eeee, nu ți se pare că vrei cam multe, băi broscoi? Așa de la prima întâlnire vrei tu tot... Nu cumva vrei să facem și s*x acum? - Nu ar fi o idee rea, răspunde Raul. - Taci nesuferitule, că glumeam. Sau mai vrei una peste cap? Întreabă ea frecându-și palmele gata de acțiune. - E de ajuns una de la prima întâlnire, dragă. Acum vreau o povestioară. - Păi ști cum e când ești copilaș, tuturor ne plac povestirile bunicilor când suntem mici. Cred că aveam șase ani și ,apropo,nu mă jucam cu păpușile, eram la bunici pe timpul weekend-ului. Nici nu mai știu sigur dacă era vară sau primăvară, cred că era vara totuși. În fine! Bunicii mei au o căsuță aici în afara orașului și îmi plăcea la nebunie să merg pe la ei, abia așteptam sfârșitul de săptămână. Bunicul meu murise când eu aveam abia 2 ani și eram doar eu cu buni acasă. Îmi plăcea cel mai mult să o ajut să pregătească masa, era așa distractiv să faci mâncare cu buni. Era să omit ceva, singura masă la care nu participam era micul dejun, eram cam leneșă pe atunci când venea vorba de trezit dimineața. Mai făceam eu si alte prostii când eram mică, dar asta nu e important acum, să trecem la partea interesantă pentru tine. Seara buni îmi spunea o povestioară, afară pe verandă. Era atât de liniște încât îți era frică să deschizi gura. Se auzea doar vântul și din când în când câte un greieraș rătăcit. Buni începea tot timpul cu aceeași vorbă ”Știi tu Adda...”, așa îmi spunea bunicuța. Era singura care mă striga Adda. ”...eu am văzut și auzit multe. Toate au un început scumpo. Chiar și biserica noastră de aici are o istorie pe care mulți nu o știu, iar cei care o știu se fac că au uitat. E o poveste îngropată demult în pământ. La început pe aici nu era nici o biserică, era un oraș de negustori. Timp de câteva secole acest oraș s-a dezvoltat dar tot nu exista încă o biserică. Tot ce îți spun acum Adda am auzit și eu de la bunicul meu care la rândul lui a auzit de la bunicul lui și așa mai departe. Înțelegi tu scumpo? Câte ceva am mai uitat și eu că sunt bătrână, dar asta nu am uitat-o întreaga mea viață. Totul a început prin secolul XIV cred, și de atunci trecutul apare tot mai deformat. în orașul nostru din trecut a venit un preot care s-a stabilit aici și dorea să ridice o biserică aici în oraș. S-a adresat conducerii orașului pentru a cere sprijin dar a fost refuzat. Peste tot unde se ducea și cerea ajutor era refuzat. Se pare că pe atunci nimeni nu-și dorea o biserică în oraș. La ultima lui încercare de a obține aprobarea conducerii orașului i s-a spus ca dacă va construi biserica într-o singură zi toți vor fi de acord. Nimeni nu se aștepta ca el să încerce dar să mai și reușească. El a reușit să construiască biserica St. Pedro într-o singură zi. Nimeni nu știa cum a reușit, mulți credeau că a fost mâna Domnului. Alte voci spuneau că a e ceva necurat la mijloc. Mai ciudat este ce a urmat după ce biserica a fost construită. La concis timp după deschiderea oficială a bisericii au început crimele. Crime oribile, toți copii au fost uciși, fete și băieți. Parcă toată lumea înnebunise. Vedeai bărbați care își omorau copiii cu sânge rece și apoi se sinucideau. Totul era un coșmar și femeile priveau speriate cum bărbații se transformă în monștri. În numai trei zile populația orașului se înjumătățise. Nopțile deveniseră din ce în ce mai destul de lungi și parcă soarele era tot mai palid. După aproximativ o săptămână peisajul devenise tot mai gri, toate culorile dispăruseră și totul era îmbrăcat în umbră. O umbră ce se extindea tot mai mult cu fiecare zi ce trecea. După exact treisprezece zile totul a început să revină la normal. Nimeni nu-și putea explica cele întâmplate. Mulți dintre cei râmași s-au îndreptat spre biserică pentru să-i mulțumească Domnului că au supraviețuit acestui iad. Dar ce au întâlnit acolo i-a speriat și mai mult. În mijlocul bisericii, pe podeau rece stătea trupul rece al preotului. Avea brațele ridicate la 90 de grade și picioarele apropiate, formând o cruce din trupul său gol. Nimeni nu știa care a fost rolul acestui preot necunoscut, care își spunea Pedro, în acel masacru crud. Dar cine reușise să-l ucidă pe preot și să rupă blestemul, asta se întrebau toți. Dar cu timpul oamenii au uitat, oameni noi au pășit în oraș și trecutul a fost deformat. Erau doar legende pentru copii mici. Dar știu că ceva adevăr există în aceste întâmplări. Pentru că cea care l-a omorât pe preotul Pedro era stră-stră-străbunica bunicii mele. Să nu uiți Adda că trecutul se întoarce și te urmărește.” Asta e povestirea bunicii mele, nu știu cât este de adevărat. Erau doar povestiri pentru copii. - Chiar că e o poveste interesantă. Și nu te-ai gândit niciodată să verifici trecutul acestui oraș să vezi ce s-a întâmplat cu adevărat? Eu unul aș fi tare curios, răspunde entuziasmat Raul. - Am încercat să aflu câte ceva… dar în zadar. Dar totuși am aflat altceva mai interesant. Prin anii 1800 un orășel a dispărut complet, pur și simplu șters de pe acest pământ. Fără supraviețuitori, fără semne că acolo ar fi existat un oraș cândva. Lucruri misterioase, nu doar povești Raul. O ploaie torențială îi obligă pe cei doi să-și găsească adăpost în acea veche biserică. Biserica nu era iluminată deloc pe timpul nopţii şi te cam treceau fiori prin oase când te apropiai de ea. Avea un design ciudat, aveai impresia că se uită la tine, era ceva ca o umbră şi parcă prindea viaţă. Ajunşi în faţa bisericii nu prea mai erau aşa entuziasmaţi de venirea lor aici, era cam înfricoşător. Era aşa linişte aici, se auzeau doar greierii şi bătăile inimii celor doi. Raul îşi face curaj şi intră pe poarta deschisă păşind pe alea pietruita din curtea bisericii care te conducea spre intrarea semeaţă a bisericii. ”Priveam din umbră și așteptam cu nerăbdare începutul. Orice sfârșit își are un început și eu știam asta, dar ei nu o știau încă. Curând va începe totul.” [url=http://www.girlshare.ro/1676904.9]novel+-+Umbrele+realitatii2.pdf[/url] |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | FRAGMENTE DIN PRIMUL MEU ROMAN | |
|
||
|
|
|