FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Fantasy fatatics

Trimis: 21/08/2008 16:26

Mda...am si eu ceva de postat, dar va avertizez ca e destul de lung.

După tot ce s-a întâmplat, viaţa şi-a pierdut indiferent ce semnificaţie pentru mine. Am doar şaisprezece ani, dar mă simt bătrân şi obosit, iar moartea, care îmi dă târcoale cu insistenţă, e o izbăvire. Aştept cu nerăbdare sărutul ei dulce, aştept uitarea în care mă voi cufunda, aştept să dispară tot ce am urât în lumea asta. Mă simt atât de obosit…
Cum stau întins, cu trupul zdrobit, mirându-mă că sunt încă în viaţă, amintiri mă încolţesc din toate părtile, amintiri neplăcute, amintiri cumplite, pe care aş da absolut orice să le uit. Am din nou şapte ani……..
Bunicul lovi încă o dată, crud, nemilos, fără să-mi lase nici o şansă de a opri lovitura, aruncându-mă la mai multi metri distanţa înapoi. Se apropie şi mă privi rece, cu infinită aroganţă.
— N-ai să înveţi niciodata, spuse dispreţuitor.
Eram plin de sânge şi noroi, simţindu-ma mai obosit şi descurajat ca niciodată. Bunicul era mult mai zdravăn decât mine, o ştia la fel de bine cum o ştiam şi eu, însă continua cu aceste confruntări inutile, din care de regulă eu ieşeam extrem de şifonat, în timp ce el părea că îsi făcuse plimbarea de dimineaţă.
Am întins mâinile în faţă, aşa cum mă învăţase, minunându-mă de cât de mici şi umplute de vânătăi erau. De îndată ce îmi puteam aduce aminte, luptele regulate cu bunicul lăsaseră urme adânci asupra trupului meu, şi nu era seară în care să nu simt asprimea loviturilor sale. Asta ar fi trebuit, aşa cum îmi dădea de înţeles, să mă facă mai puternic, însă datorită durităţii excesive ale antrenamentelor sale, eram un copil cumplit de mic şi slab.
Cred că atunci îl admiram pentru forța lui nemăsurată, dar îl uram în aceeaşi măsură pentru felul în care mă trata. Bunicul era înalt şi bine facut, însă nu mătăhănos. Chiar şi cele mai neînsemnate mişcări pe care le făcea aveau o eleganţă aparte, o eleganţă înnăscută, pe care nici nu cred că o conştientiza. Avea părul lung şi întunecat, ochii, albaştrii, vii, exact ca ai mei, nasul drept, privirea rece şi hotărâtă. O cută îi apărea în mijlocul frunţii când îl nemulţumea ceva, şi cum, atunci când se afla în compania mea, părea întodeauna nemulţumit, cuta nu dispărea niciodată. Avea trăsăturile frumoase…însă răceala lui de gheaţă, ca şi sclipirea răutăcioasă şi adesea dispreţuitoare ce îi apărea uneori în ochi, îl urâţeau.
Am închis ochii, încercând să-mi limpezesc gândurile şi să pun în aplicare ce mă învăţase într-unul din rarele momente cand nu mă znopea în bătaie. Vizualizam deja în gând globul de energie care, prin concentrare maximă, se năştea în brațele mele împreunate. Însă înainte să apuc să termin vraja, m-a lovit din nou cu cruzime, proiectându-mă într-o baltă mocirloasă.
— Măcar atâta lucru credeam că ai învăţat până acum, pufni dispreţuitor. Nicicând să nu închizi ochii când eşti într-o luptă.
— Sunt prea obosit, facem asta de ore. Dacă aş putea să mă odihnesc puţin. Bunicule, te rog, am spus prividu-l rugător, ridicându-mă cu greu şi dorind să termine odata cu aşa-zisele lui antrenamente. Nu vreau să mai lupt.
— Vino aici, a spus, făcând un gest autoritar cu mâna, care îmi indica locul din faţa lui.
I-am urmat ordinul scutit de şovăire.
— Îngenunchează.
Pentru o clipă, am ezitat, căci, în ciuda faptului că devenise o rutină să măture terenul de antrenament cu mine, niciodată nu ma pusese să mă umilesc.
— Îngenunchează, a repetat, pe un ton mai blând.
Am făcut întocmai.
Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, sabia lui se odihnea pe pieptul meu, împungându-mă dureros, iar privirea lui era mai rece ca niciodată.
— Ar fi bine să asculţi cu atentie ce am să-ţi spun, Elijad, pentru ca nu intenţionez să mă repet. Nimeni din clanul nostru, vechi de mai bine de 1000 de ani, n-a îngenunchiat niciodată în faţa nimănui. Dacă mai faci asta vreodată, îţi jur, te voi ucide cu mâna mea.
Privirea i-a realizat mai pătrunzătoare, tonul mai hotărât.
— Dacă nu te antrenezi acum, dacă nu îţi dai toată silinţa, ceilalţi te vor călca în picioare. Nu te-am crescut ca să faci de ruşine numele strămoşilor tăi.
Am rămas tăcut, aşteptând să continue, însă el şi-a retras demn sabia şi s-a îndepărtat cu paşi grei. Priveam în urma lui, fără să înţeleg la ce se referise. Au trecut ani până să înţeleg………
Amintirea s-a estompat, iar paşii bunicului s-au transformat în alţi paşi, mult mai uşori şi mai apropiaţi de mine. Am incercat să deschid ochii, însă ploapele refuzau cu încăpăţânare să mă asculte, în timp ce din componentă cealaltă a patului simţeam un parfum feminin, foarte aproximativ de capul meu.
— Crezi că va trăi?
Vocea bărbătească, teribil de îngrijorată, din câte îmi dădeam seama, căzu ca o sentinţă în încăperea tăcută, făcându-mă să înţeleg, pentru întâia oară, cât de aproape era moartea de mine. Şi să mă bucur.
— În acest ocazie nu mă pot pronunţa, veni răspunsul sec al nevestei din cealaltă parte a patului, cu un strop de iritare în voce. Vigoarea lui s-a pierdut aproape de tot, iar eforturile mele nu par a da nici un rezultat.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Marcus, depăşeşte puterea mea de înţelegere cum de poate fi încă în viaţă, continuă femeia. Nu te uita aşa la mine, nu e ca şi cum aş dori moartea băiatului, dar în mod normal, la vârsta lui, este imposibil să continue să trăiască pe urmă demonstraţia de putere pe care abia a făcut-o. Mă îndoiesc că un vrăjitor matur ar fi putut supravieţui ulterior toate cele întâmplate.
— Înseamnă că băiatul nu e obişnuit, replică soțul parcă puţin înveselit, accentuând ultimul cuvânt. Putem spera că o să-şi revină?
— Sincer, n-am idee. Aşa ceva n-am mai întâlnit niciodată, iar dacă se va vindeca, în mod sigur n-o va face datorită cunoştinţelor sau încercărilor mele. E ceva mai dominant care îl ţine în viaţă, şi, Marcus, nu ţin să-ţi reamintesc că baiatul ne-a înspăimântat deja pe toţi prin ce a arătat. Nici nu mi-am imaginat, în ciuda tuturor zvonurilor, ca exista un vrăjitor care, nefiind nici măcar major, poate da dovadă de atîta…….vorbele ei se pierdură, însă lipsit de îndoială, şi eu şi bărbatul înţelegeam la ce se referea. După cum bine vezi, continuă ea dupa o îndelungă tăcere, nu îmi ascund gândurile şi nici îngrijorarea. Ferească zeii ca oraşul să afle că…
— Lasă-mă pe mine să mă îngrijorez de asta, Calista, spuse bărbatul, şi am observat că vocea îi devenise din nou serioasă. În acest moment, unica ta preocupare e ca acest copil să nu moară, dar, de mare importanţă, să nu moară aici. Se auziră din nou paşi, de această dată îndepărtându-se, iar bărbatul continuă:
— Ar fi mai bine să mergem în birou, e posibil să îl trezim.
— Mă îndoiesc, spuse prietena pe un ton foarte sceptic. În dispoziția lui..
— Oricum, avem numeroase de discutat, o întrerupse celălalt scurt, şi nu vreau să fim deranjaţi. După cum ai intuit, evenimentele din ultimele zile au schimbat radical poziţia noastră, iar dacă nu suntem atenţi, toata munca din ultimii ani se va prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. Aş vrea să mă ajuţi în……..
Vocile se pierdură, lăsându-mă din nou singur. Doar cu amintirile….
Până la vârsta de 8 ani, bunicul s-a ocupat exclusiv de educaţia mea, care, fie spus între noi, consta în antrenamente epuizante de dimineaţa până seara. Din ce am observat, când oamenii vorbesc despre copilăria lor, evocă întodeauna o amintire plăcută, sau o întâmplare amuzantă, care le aduce un zâmbet nostalgic pe buze. În cazul meu, pot spune că în întrega perioadă petrecută alături de bunicul nu mi s-a dat nici un prilej să râd sau să mă bucur. M-a învăţat să urăsc atât de bine, încât la vârsta de 8 ani eram morocănos şi ursuz, arogant şi extraordinar de mândru de originea mea, gata în orice moment să dezaprob sau să lupt. Da, s-a străduit să mă modeleze prin suferinţă după chipul şi asemănarea lui, şi într-un fel, chiar a reuşit.
Domeniul Vicious a fost, de când mă stiu, un loc aproape pustiu, acoperit perfect de păduri, de o sălbăticie legendară. Bunicul avusese o deosebită grijă să păstreze astfel lucrurile, iar mult mai târziu, când trecuse ceva vreme de când părăsisem acel loc, am aflat că destui conducători de clanuri considerau că întreaga pădure fusese vrăjită să asculte ordinele moştenitorilor Vicious. Era de altfel doar o prostie…însă s-au găsit destui care să se încreadă în astfel de vorbe.
Pe mărime ce creşteam, cruzimea modului în care se purta cu mine devenea din ce în ce mai pronunţată. Când nu era mulţumit, o simplă privire încruntată le dădea de înţeles servitorilor ca nu era nevoie să mănânc, şi nu de puţine ori mi-am petrecut serile înfometat, întrebându-mă cu ce greşisem ca să îl fac să mă trateze astfel.
Casa în care locuiam era avea două etaje; parterul era format din o încăpere mare, pe care bunicul o folosea pentru a-şi primi vizitatorii, biblioteca şi bucătăria, unde stăteau de regulă cei patru servitori pe care îi aveam. Lipită de casă era o anexă uriasă, uzitată de asemenea ca sală de antrenamente, iar lângă ea, grajdul în care bunicul sau însoţitorii săi îşi adăposteau animalele. Unul dintre servitori îşi dăduse osteneala să mă înveţe să scriu şi să citesc, însă în ciuda faptului că îmi însuşisem satisfăcător toate învăţăturile lui, nu am manifestat niciodată un interes aparte pentru această îndeletnicire. Nici bunicul nu a insistat asupra acestui aspect, considerând că era de ajuns ceea ce ştiam.
Camera mea se afla la primul etaj. Era mobilată simplu, cu un pat, două dulapuri unde îmi ţineau cele câteva rânduri de haine pe care le aveam, o masă şi două scaune. Când venea, bunicul stătea în camera aflată lângă a mea, în timp ce servitorii se îngrămădiseră în camerele aflate la ultimul etaj, cele două femei într-una şi cei doi bărbaţi în cealaltă.
Aproape tot timpul eram singur. În ciuda faptului că nu aveam decât opt ani, servitorii se fereau ca de foc să rămână singuri în aceeaşi cameră cu mine, şi simpla mea prezenţă îi făcea să îmi arunce priviri înfricoşate şi să caute să dispară cât mai repede din preajma mea. Nu reuşeam să înţeleg ce făcusem de le inspiram o asemenea teamă. Evitau să mă privească şi nu îmi vorbeau decât dacă era absolut necesar, accentuând sentimentul de singurătate care mă stăpânea.
De regulă bunicul lipsea perioade îndelungate, timp în care mi se explica o vraja sau un exerciţiu de luptă care cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai complicat, iar când se întorcea trebuia să îl cunosc la perfecţie, fiecare greşeală costându-mă reproşuri dure sau, mai rău, lupte cu el. Nu sunt sigur, dar având în vedere faptul că era singura persoană cu care intram în contact, instinctiv îmi îndreptasem toate sentimentele, bune sau rele, către el. În ciuda faptului că îl uram, aveam o dorinţă obsesivă să îi obţin aprobarea, şi de aceea îmi dădeam toată silinţa să îi urmez întocmai instrucţiunile. Bunicul era înalt, voinic şi foarte stăpân pe sine…genul de războinic pe care nu puteai decât să îl admiri, şi aş fi dat orice ca să îi schimb atitudinea faţă de mine. Însă oricât mă străduiam, pentru el nu era niciodată de ajuns. Niciodată nu m-a încurajat…niciodată răceala din privire nu i s-a schimbat. Nu cred că i-a pasat vreodată de sentimentele mele. Doar de calităţile înnăscute de a distruge.
Aş fi poate nerecunoscător dacă nu aş admite că, în ciuda modului inuman în care se desfăşurau antrenamentele mele, bunicul era un maestru desăvârşit în toate stilurile de luptă, lucru care m-a ajutat enorm şi pe mine.
— Sunt trei elemente de mare importanţă care deosebesc un războinic prost de unul bun, îmi spuse într-o dimineaţă însorită, când ne antrenam pe terenul de afară. Primul este forţa, continuă, trăgându-şi de pe posterior una dintre săbii, a cărei lamă era de două ori mai mare decât mine. Dintr-o singură mişcare fulgerătoare, reteză aparent privat de nici un efort un copac, aş cărui trunchi cu greu l-aş fi putut îmbrăşişa.
Privirea lui nespus de rece se opri din nou asupra mea.
— Acum încearcă şi tu.
I-am copiat întocmai gesturile, însă lama sabiei mele, în loc să reteze copacul, reuşi doar să se înfigă profund în trunchiul său.
— Nu ai destulă putere, spuse dojenitor, în timp ce eu mă chinuiam ruşinat să scot sabia. Dar putem remedia acest lucru. Vino aici.
Am scos cu greu sabia şi m-am apropiat.
— Vraja ma seo este cel mai de seamă bun al nostru, transmis din generaţie în generaţie pe linie masculină. Secretele ei au rămas şi trebuie să rămână cunoscute, a continuat, vocea devenindu-i ameninţătoare, doar de membri clanului nostru.
A apucat mânerul propriei săbii cu amândouă mâinile şi s-a aşezat în poziţia de atac, cu tăişul îndreptat în sus, iar vârful paralel cu pământul.
— Ma seo.
Lovitura a fost atât de grabnică şi de puternică, încât copacul pe care şi-l alesese ca ţintă căzu abia după câteva secunde la pământ.
— Fii atent, m-a atenţionat, văzând că rămăsesem nemişcat, cu gura căscată. Ma seo permite declanşarea unui singur atac fulgerător, prin concentrarea întregii energii într-un solitar punct. În acest caz, lama sabiei mele.
Continuam să îl privesc cu ochii mari.
— Încearcă din nou.
Am copiat întocmai gesturile pe care el le făcuse cu puţin timp în urmă, în timp ce glasul său neîndurător mă îndruma:
— Închide ochii şi concentrează-te doar asupra tăişului sabiei tale. Imaginează-ţi că dai lovitura cu întregul tău corp, cu doar cu lama sabiei. Copacul ăla e un duşman. Ezită, chiar şi pentru o clipă, şi vei muri. Loveşte.
Strigătul său m-a trezit. Am deschis ochii şi am lovit din toate puterile, sabia transformându-mi-se într-un arc orbitor, care înaintă fără să întâmpine nici o rezistenţă. Câteva clipe am rămas amândoi tăcuţi şi nemişcaţi. Copacul nu se clintise. Apoi, încet, trunchiul retezat căzu la pământ într-un zgomot asurzitor.
— Bine, a fost tot ce a spus bunicul. Vraja ma seo ţi se potriveşte.
Era pentru prima oară când mă lăuda.
— Să continuăm. Cel de-al doilea element care face diferenţa pe câmpul de luptă este agilitatea.
Îşi băgă cu mişcări calculate sabia uriaşă la loc în teaca din spate şi trase de la brâu cea de-a doua sabie din cele trei pe care le avea, cu lama mult mai îngustă şi mai fină.
În o clipă, lovi fulgerător de patru ori cu atâta repeziciune, încât păru că sabia sa nu s-a mişcat decât o singură dată. Însă copacul căzu retezat în patru părţi, confirmându-mi ce reuşisem să surprind cu coada ochiului doar concentrându-mă la maximum asupra mişcărilor sale.
— Nu cred că pot face asta, am spus, dându-mă un pas înapoi.
— Într-adevăr, nu poţi, a replicat el, cu o strâmbătură de nemulţumire. Cel puţin nu acum. Dar va veni o zi...a scuturat capul şi a continuat...cel de-al treilea element ce face disticţia între învingător ce învins este experienţa. Nici asta nu ai, a continuat dispreţuitor. Însă şi acest lucru poate fi remediat.
Nu prea înţelegeam ce vrea să spună.
— Fiecare clan are propriul său stil de luptă, dezvoltat de-a lungul a nenumărate generaţii. Unele, chiar de-a lungul a câteva sute de ani. Cu cât îţi cunoşti mai bine duşmanul, cu atât ai mai multe şanse de a îi cunoaşte slăbiciunile...şi de a îl învinge. Fiecare dintre aceste stiluri şi implicit, fiecare slăbiciune a acestor stiluri trebuie să îţi fie ţie cunoscute.
Şi într-adevăr, până în momentul în care destinul ne-a despărţit, bunicul şi-a dat toată silinţa pentru a mă învăţa stilurile şi slăbiciunile celorlalte clanuri. Cum de ajunsese să le cunoască atât de bine am aflat mult mai târziu. Cert e însă faptul că putea executa unele dintre mişcări mai bine chiar decât cei care le inventaseră.
— Există şi un al patrulea element, a spus rar bunicul după o lungă tăcere, știut însă doar de cei puţini, care transformă un luptător bun într-unul excepţional. Privirea sa pătrunzătoare s-a înțepenit din nou asupra mea: posibilitatea de a intui mişcările adversarului tău înainte ca acesta să le execute.
Mintea mea de copil cu greu putea concepe atâta putere.
— E posibil aşa ceva? am şoptit.
— Îţi voi arăta. Atacă-mă, a fost tot ce a spus el.
Am tras scutul şi mi-am aşezat sabia cu vârful înspre el, în poziţie de luptă. Piciorul drept puţin înainte, trunchiul înclinat pentru a da mai multă forţă atacului, scutul acoperindu-mi toate părţile vitale, exact aşa cum mă învăţase. Sabia mea a deschis un arc luminos, însă el a blocat cu mult calm lovitura mea cu propria sabia, a dat drumul scutului din cealaltă mână şi iute şi-a răsucit tot corpul şi m-a lovit cu tărie cu cotul în piept, prea repede pentru ca eu să mai apuc să blochez cu propriul scut, aruncându-mă înapoi.
— Vezi? a spus înaintând, în timp ce eu mă ridicam cu greutate, chinuindu-mă să îmi reglez respiraţia. Am ştiut chiar înainte ca tu să porneşti atacul unde aveai de gând să loveşti.
— Dar cum ...cum e posibil asta, bunicule? am gâfâit eu, nereuşind să înţeleg cum îmi citise fiecare gând şi fiecare intenţie.
— Stai jos, a mârâit, enervat din cauza slăbiciunii mea. A continuat în timp ce eu mă aşezam: poziţia sabiei tale, ţinută cu amândouă mâinile pe partea ta stângă, ca şi poziţia piciorului tău de sprijin, indica cel mai sigur un atac în dreapta mea. Vârful sabiei nu era îndreptat înainte, ci într-o parte, deci în mod sigur atacul avea să fie unul paralel cu pământul, ce trebuia să lovească undeva la şoldul meu drept sau la gât, într-un singur arc bazat pe forţă. Înainte să ataci, te-ai asigurat printr-o privire că scutul meu e în cealaltă parte, lăsându-ţi astfel spaţiu să pătrunzi. Şi nu în ultimul rând, a inclus dispreţuitor, te-ai prefăcut la început că vrei să ataci în cealaltă parte, însă a fost doar un şiretlic copilăros. Oricine ar fi văzut prin el.
— Ai intuit într-o clipă toate astea? am şoptit înspăimântat.
— Da.
La acea vârstă, nu puteam înţelege complexitatea tehnicilor pe care se străduia să mi le însuşesc, complexitate care m-a obligat, minus voia mea, să mă maturizez cu mult înainte de vreme.
La 8 ani, bunicul mi-a spus ca perioada de antrenamente se terminase şi că urma să fiu trimis la şcoală, pentru a-mi începe, aşa cum el însuşi s-a exprimat, studiile. Îmi vine greu să îmi amintesc acum ce am simţit în acel moment, dar cred că era şi bucurie şi tristeţe în acelaşi timp. Bucurie fiindcă evadam de sub tutela lui, deoarece urma să întâlnesc, aşa cum îmi spusese, alţi băieţi de vârsta mea. Tristeţe pentru că părăseam domeniul pe care crescusem, dar mai ales pentru că nu ştiam daca mai puteam să-l vad pe Key Kun. Cine era sau mai exact ce era şi cum l-am intâlnit, o să povestesc puţin mai târziu.
Era pentru prima oară când porneam la drum alături de el. Doar noi doi, excluzând ca vreunul dintre servitori să ne însoţească. În cele patru zile cât a durat călătoria, a rămas tot timpul tăcut şi încruntat, obligându-mă să păstrez la rândul meu tăcerea pe care o impusese. Eram nespus de curios în legătură cu locul spre care ne îndreptam, dar n-am îndrăznit să îl întreb nimic.
În dimineaţa celei de-a patra zile, zidurile unui oraş uriaş s-au ivit în faţa noastră. Bunicul mi-a făcut semn să merg mai departe, iar eu nici nu mi-am dat seama că mă oprisem. Când am ajuns în faţa porţilor, a discutat în şoaptă câteva clipe cu unul dintre soldaţii ce păzeau intrarea, şi după ce acesta mi-a aruncat o privire încruntată, podul uriaş s-a coborât asupra şanţului plin cu apă ce înconjura ca o centură oraşul şi ni s-a permis să ne continuam drumul. Pe măsură ce înaintam pe străzile înguste, flancate din amândouă părţile de clădiri înalte, grupuri de oameni se strânseseră pe margini, şoptind şi privindu-ne la fel de încruntaţi, spre marea mea mirare. Abia apoi am observat că bunicul, care mergea în faţa mea, îşi trasese scutul uriaş de pe spate. Dragonul de azur gravat cu deosebită măiestrie pe el îşi arăta colţii înfricosători, iar deviza aflată sub el strălucea cu litere de foc: “Regii au îngenuncheat în faţa mea.” Ei erau mii, noi eram doar doi. Şi cu toate acestea, nici unul dintre ei n-a îndrăznit să ne provoace, nici unul dintre ei nu s-a pus în calea noastră. Ura strălucea în ochii lor, însă alături de ea, şi teama.
Oraşul se cufundase într-o tăcere grea. Doar paşii lenţi ai cailor noştri, ale căror copite loveau într-un zgomot sacadat pavajul de piatră al străzii, se auzeau. Apoi în faţa noastră s-a ivit o clădire ciudata, cu trei laturi, înconjurată de un zid înalt, de un cenuşiu murdar.
Bunicul mi-a făcut semn să mă opresc. I-am urmat gesturile şi am descălecat, şi apoi împreună, am pătruns prin porţile de fier ale castelului.
La 8 ani, cred că orice loc nou pare înfricosator, însă castelul şi felul în care arăta mă înspăimântase de-a binelea. Mă încurajam gândindu-mă că aveam să-mi fac prieteni, că n-o să mai fiu singur, că aveam să învăţ lucruri noi, însă fără rezultate. Interiorul, cu pereţi goi şi cenuşii, cu oameni înarmaţi păzind la fiecare intrare, a reuşit doar sa accentueze această spaima. Intrările erau atât de mici, încât bunicul trebuia să se aplece de fiecare dată când treceam într-o altă sală, ceea ce îl făcea să mârâie supărat. Fiecare poartă avea un grilaj de fier, ce se închidea instantaneu în urma noastră. Fiecare om care îl păzea, o privire rece şi sălbatică. Imaginea pe care mi-o creasem când bunicul îmi spusese că voi merge la Duriter era cu totul alta faţă de modul în care şcoala mi se înfăţişa.
După ce am străbătut mai multe încăperi şi am ajuns într-o sală mare, bunicul a făcut un semn scurt către unul dintre gardieni, care s-a apropiat privindu-ne fără interes.
— Numele lui e Elijad. De astăzi va învăta aici. Condu-l în camera lui, spuse el.
Gardianul a rămas o clipă nemişcat, parcă gândindu-se la ce să spună. A zis uşor plictisit:
— Toţi elevii trebuie să se înscrie în birourile de sus înainte să le fie repartizată o camera. Aşa că poţi să îţi iei…
N-a apucat să continue. Bunicul îi dădu fulgerător o lovitură de picior care îl trimise zburând tocmai în cealaltă parte a camerei, unde se izbi cu un sunet sec de perete, într-un nor de praf.
Într-o secundă, întrega încăpere păru că ține viaţă. Gardienii se frământau neliniştiţi, neştiind ce atitudine să adopte, căci modul fulgetător în care lovitura fusese aplicată le trezise un adânc respect, în timp ce, la auzul zgomotului probabil, uşile din dreapta sălii se deschiseră larg şi un om bătrân, cu trăsături dure şi o cicatrice urâtă pe obraz, se îndreptă spre noi înclinându-se atât de adânc, încât barba stufoasă îi atingea pământul.
— Cele mai umile mele scuze, stăpâne Nicolai, spuse el, cu o voce tremurătoare, în care am ghicit frica. Nu fusesem anunţaţi de venirea domniei tale şi…
— Condu-l în camera lui, repetă bunicul cu o voce primejdioasă.
Bătrânul făcu un gest către mine, gata să urmeze ordinul, însă bunicul îl întrerupse cu o voce de gheaţă:
— Nu tu, Ugo. În glas i se simţea o undă de nerăbdare. Cu tine am altceva de discutat şi mi-ai irosit deja destul timp.
Făcu semn către unul dintre gardieni:
— Tu.
Gardianul îmi făcu la rândul lui semn să îl urmez, însă înainte să pot face asta, bunicul îşi lăsă mâna grea pe umărul meu, oprindu-mă.
— Să nu mă faci de ruşine, spune scurt, făra sa arate nici cel mai mic regret că nu avea să mă mai vada, apoi se lăsă urmat de bătrân în camera de unde acesta ieşise mai devreme, în timp ce eu l-am urmat pe gardian spre încăperea în care fusesem repartizat.
Despre cei trei ani petrecuţi la şcoala pregătitoare de băieţi Duriter vorbesc nu doar fără plăcere, dar şi cu ură. Fără îndoială, au fost trei dintre cei mai urâţi ani pe care i-am petrecut. Nu doar din cauza faptului că toţi ceilalţi mă evitau de parcă aş fi fost ciumat- cred că n-are rost să mai spun că n-am reuşit să-mi fac nici un prieten- dar mai ales pentru că aveam impresia că toată lumea, de la băieţi, la gardieni şi până la bătrânul fioros care mă întâmpinase în prima zi a sosirii mele, părea că îşi directionase toate eforturile ca să-mi facă existenţa un iad. Iar cei mai răi dintre ei, în frunte cu Walldorf, erau băieţii din clanul Spintecătorilor, a căror ură pentru mine părea că nu cunoaşte margini. De ce Walldorf şi acolitii lui mă urâseră încă din prima zi aveam să aflu mult mai târziu. Însă fără îndoială, aşa cum intuisem şi eu, ura lor avea o strânsă legătură cu originile mele, de care mă mândream mai presus de orice altceva.
În inițialul an, Walldorf n-a scăpat nici un prilej să mă provoace, confruntările dintre noi ieşind de fiecare dată prost pentru mine şi bine pentru el. Era cu 4 ani ani mare decât mine, foarte bine antrenat, şi, de ce să nu recunosc, mai intens şi mai agresiv. În întâiul an petrecut la Duriter am învăţat foarte multe…toţi cei de acolo m-au urât fără ca eu să le fi fabricat nimic, fără ca măcar să fi încercat să le fac ceva. Dar modul în care mă urau ei nu se putea nici măcar compara cu modul în care îi uram eu. Uram tot ce ţinea de locul ăla şi tot ce ţinea de locul ăla mă ura pe mine. Însă, aşa cum am mai spus, aveam o dorinţă bolnăvicioasă să obţin aprobarea bunicului, aşa că am continuat să mă antrenez din greu, în fiecare clipă liberă pe care o aveam, doar ca să-l fac pe el mândru. Încet, încet, reuşeam să recuperez terenul pierdut şi deja la începutul celui de-al doilea an s-au petrecut două evenimente memorabile: după vara petrecută acasă, sub îndrumarea dură a bunicului, puterile îmi crescuseră periculos de mult, astfel încât provocările lui Walldorf deveniseră din ce în ce mai rare. Trebuia să se mulţumească să mă ia pe nepregătite, însoţit de gaşca lui credincioasă, şi cu toate acestea tot reuşeam să fac pagube importante în rândurile lor, deşi încă nu mă puteam măsura cu ei toţi. Cel de-al doilea eveniment, poate la fel de important, a fost venirea lui Christian la şcoală.
Duriter, aşa cum aveam să aflu, nu era ceea ce s-ar numi o şcoală obişnuită. De fapt, aducea mai mult cu o şcoală corecţională, în care veneau sau cei ce fuseseră respinşi sau exmatriculaţi din alte şcoli, sau cei cu o fire periculos de instabilă şi violentă, cum era cazul Spintecătorilor. Christian era un înger din clanul Solaris- şi credeţi-mă, locul lui nu era în mod sigur la Duriter. Fusese crescut într-o cu totul altă lume, şi fără îndoială primele săptamâni petrecute la Duriter, când s-a trezit în faţa unui zid de ură din partea tuturor, l-au năucit complet. Dacă la început s-a supus fără o vorbă bătăilor şi umilinţelor, a învăţat în scurt timp că la Duriter nimeni nu avea să îl ajute. Aşa că a lovit inapoi.
Dacă la început originile mele puteau fi doar bănuite, ale lui erau clare, şi pot spune că elevii obişnuiţi din Duriter nu împărtăşeau o dragoste aparte pentru clanul Solaris, un clan luminos, pozitiv, ce avea nişte principii faimoase şi dispreţuite de toată lumea, cum ar fi utilizarea raţională a puterii, întrajutorarea dintre semeni, colaborarea clanurilor şi alte asemenea porcării. Walldorf s-a trezit pus în greaua dilema de a alege pe care dintre noi doi urăşte mai mult, aşa că îşi împărţea timpul vânându-mă când pe mine, când pe el.
Pura întâmplare a confecționat ca într-o zi să conştientizăm că, într-o lume în care amândoi eram urâţi în egală măsură, cea mai bună soluţie era, dacă nu o prietenie, cel puţin o alianţă. Nu, fără îndoială că nu l-am privit atunci pe Christian ca pe un prieten. Însă era un aliat valoros, nu doar pentru că ştia să lupte, dar mai ales pentru că era loial. A sărit în ajutorul meu fără ca eu să io cer, şi la concis timp am făcut acelaşi lucru pentru el, nu pentru că persoana lui m-ar fi interesat în mod special, ci doar pentru că aveam duşmani comuni. Iar eu îl uram pe Walldorf suficient de mult pentru a nu îmi păsa cu cine mă aliez ca să îl dobor. S-a stabilit astfel un fel de colaborare ciudată între noi, fără să fi schimbat nici un cuvânt. Nu ne atacam între noi, ne ajutam când unul dinte noi era atacat de Spintecători. În rest, ne ignoram complet.
Poate vă întrebaţi cum de luptele dintre noi erau atât de frecvente dacă la toate intrările gardieni păzeau nemiloşi. Cum am spus, la Duriter se adunaseră cei mai rai, mai violenţi şi mai instabili dintre toţi copii. La Duriter nu venea nimeni nevinovat, iar gardienii nu aveau rolul să prevină luptele dintre ei, ci doar să-i protejeze pe profesori. Aşa cum am înţeles, cu câţiva ani înainte de venirea mea fusese o revoltă generală contra profesorilor, în care cineva murise. Aşadar, gardienii aveau doar grija ca, în timpul în care nu ne băteam între noi, să ne bată ei. Şi dintre toţi, Christian era cel mai oropsit.
Cât despre mine, demonstraţia creată de bunicul în prima zi băgase o asemenea spaima în ei, încât nu s-au atins de mine niciodată, însă nici n-au sărit în susținerea meu când Walldorf mă pisa cu picioarele sau mă umplea de sânge. Nu eram hotărât dacă să îl ajut pe Christian, pentru că alianţa noastră se referea, din punctul meu de vedere, doar la Walldorf. Însă cum riscam să fie zdrobit între Spintecători şi gardieni, am intervenit şi lucrurile au luat o altă întorsură pentru el.
În cea de-a doua vară pe care am petrecut-o acasă, bunicul a considerat probabil că mă maturizasem îndeajuns ca să fiu învăţat exerciţii de luptă şi vrăji cu adevarat puternice. Mi-a fost foarte greu la început, căci erau nespus de dificile, iar bunicul se comporta ca un tiran nemilos, cerând perfecţiune şi pedepsind groaznic toate greşelile pe care le făceam. Cel mai mult mi-a luat să învăţ pe deplin vraja ma seo…o vraja a cărei grad de dificultate întrecea cu mult tot ceea ce se străduise bunicul să mă înveţe până atunci, ce depăşea cu mult nivelul puterii mele, însă o vraja a cărei forţă făcea în aceeaşi măsură să pălească tot ce învăţasem până atunci. După cum mă avertizase cu glas veninos, fusese transmisă doar în rândurile bărbaţilor din clanul Vicious din cele mai îndepărtate vremuri, aşa că îmi era absolut interzis să învăţ pe altcineva modul în care se folosea. De parcă aş fi avut pe cine…
Antrenamentele erau mult mai grele acum, însă nu ascund faptul că încă din copilărie ardea în mine dorinţa de a fi cel mai puternic războinic care existase. Şi adevărul adevărat e că până astăzi, după atâta amar de vreme, mi-am îndreptat toate eforturile spre a obţine acelaşi lucru.
La sfârşitul verii, probabil mulţumit de evoluţia mea, cu adevărat spectaculoasă, bunicul mi-a conceput un cadou cel puţin ciudat. A intrat în camera mea chiar în ultima zi, urmat de un gnom mic si urât, cu ochii mari, urechile ascutite şi o piele albăstruie, de-a dreptul hidos, din ce vedeam eu. L-a prezentat scurt, anunţându-mă ca era noul meu servitor, apoi a plecat fără să mai spună nici un cuvânt.
M-am uitat curios la arătarea din faţa mea, ce mă privea ţintă, neştiind ce să fac. El s-a înclinat adânc, zicând cu voce piţigăiată:
— Stăpâne Elijad, Tobias nu consideră o mai mare onoare decât să servească preanobilul clan Vicious. Din acest moment, sunt cu totul pus la dispoziţia puternicului meu stăpân şi aştept cu nerăbdare ordinele sale.
Eu am rămas drept, fără să ştiu ce să spun.
— Stăpânul Nicolai i-a poruncit lui Tobias să vă prezinte armele, stăpâne Elijad, continuă el netulburat. Tobias e mai mult decât bucuros să ducă la îndeplinire această sarcină, şi crede că stăpânul Elijad va fi mai mult decât fericit să constate că armele sale n-au seamăn în întrega lume.
S-a plecat din nou, apoi a ieşit repede, lăsându-mă singur şi năucit. S-a întors după câteva minute, gâfâind sub greutatea unui scut strălucitor, prea greu pentru el, căci se îndoise de tot la pamant, încât abia de-l mai vedeam.
L-a pus solemn la picioarele mele, şi apoi am observat că scutul ascundea o sabie cum nu mai văzusem niciodată, lucrată foarte migălos şi cu neasemuită măiestrie.
Într-o clipă, îl uitasem de tot pe Tobias. Scutul şi sabia, de un argintiu lucios, îmi luaseră ochii. Cred că cândva să scot debutantul cuvânt, bunicul deja îmi pusese o sabie în mână, aşa că pot spune că eram maestru în lupta cu sabia, dar una a mea, şi încă atât de frumoasă, nu avusesem până atunci. Am luat-o în mână şi am studiat-o curios, minunându-mă de măiestria cu care fusese lucrată, de nenumăratele modele care se intersectau fără sfârşit, de lama imaculată. Cred că vreo 10 minute am întors-o pe toate părţile, uitând de totul din jurul meu, şi ziua aceea a fost cea mai fericită zi pe care o avusesem.
Când în sfârşit mă săturasem îndeajuns de ea încât să privesc în jur, mi-am îndreptat atenţia spre scut, pe care îl priveam însă ceva mai dezamăgit, pentru ca un scut aveam deja şi poate mai frumos decât era cel din faţa mea. Acesta era lovit bine, după cum arătau tăieturile de pe margini, însă suprafaţa se păstrase intactă, fără nici o stricăciune. Ce mi-a atras atentia a fost dragonul de azur, desenat cu deosebită măiestrie, căci aveam o relaţie specială cu acest simbol. Dragonul de azur…..stema strămoşilor mei.
— Stăpânul e mulţumit? întrebă gnomul cu speranţă în glas.
— Tobias, e minunat, am răspuns eu, cu ochii încă pe scut.
— Ooo, stăpânul va fi chiar mai mulţumit de Tobias, am păstrat ce era mai important la sfârşit. În timp ce vorbea, scoase din buzunarul de la piept o brăţară argintie, foarte elegant lucrată, şi mi-o înmână cu un gest solemn.
— E o brăţară, am spus eu prosteşte, răsucind-o pe toate părţile, fără să înţeleg ce trebuinţă aş fi avut pentru aşa ceva.
— Stăpânul nu trebuie să dispreţuiască darul ce i-a fost făcut, s-a înclinat adânc gnomul, căci pentru el s-au luptat mulţi războinici, şi mult sânge a curs până să ajungă în palmele voastre.
Stilul lui pompos de a vorbi mă amuza, însă nu înţelegeam ce vroia să spună.
— Tot ce trebuie stăpânul să facă e să şi-o pună la mână, a reluat el.
— Spune-mi ce face, l-am repezit eu, căci ardeam de nerăbdare să aflu.
— Stăpâne Elijad, nu e o brăţară, e mult mai mult decât atât. Originile ei s-au pierdut în negurile timpului, dar pentru puterea ei mulţi au luptat, mulţi au ucis, şi doar atotputernicul stăpân Nicolai a fost îndeajuns de dibaci ca s-o stăpânească.
— Nu mai amâna şi spune-mi ce face, l-am întrerupt.
— Tot ce stăpânul trebuie să facă e să şi-o pună la mână, a repetat încăpăţânat.
M-am uitat urât la el, dar m-am gândit că ar fi mai bine să îi urmez sfatul.
Mi-am pus cu stângăcie brăţara la mâna stângă, mâna cu mare mânuiam sabia, aşteptând.
— Nu se întâmplă nimic.
— Stăpânul trebuie să fie foarte atent acum, pentru că e foarte important să înţeleagă. Braţara are o vrajă puternică: AEGIS MAXIMA. Stăpânul să rostească aceste cuvinte, şi nu va mai dispreţui niciodată darul ce i-a fost făcut.
Misterul din vorbele lui mă înfuria, dar mai ales faptul că nu vroia sub nici un chip să spună direct ce făcea blestemata de brăţară. M-am gândit aşa într-o doară dacă n-ar fi o idee bună să-i înmoi puţin oasele, ca să i se descleşteze limba.
Gnomul parcă mi-a citit gândurile, căci s-a înclinat pentru a nu ştiu câta oară, spunând:
— Stăpânul trebuie să aibe încredere în Tobias.
Adevărat, dacă mi se întâmpla ceva din cauza lui, nici nu vroiam să mă gândesc ce i-ar fi făcut bunicul.
Am apropiat mâna pe care pusesem bratara, privind curios simbolurile ce erau încrustate pe ea, fără să înţeleg nimic.
— Aegis maxima.
În clipa în care am rostit incantaţia, brăţara a prins viaţă, strângându-mi puternic încheietura. Metalul parcă s-a topit şi a început să se împrăştie pe tot corpul, în timp ce eu mă zbăteam înspăimântat, scuturându-mi cu putere mâna ca să scap din strânsoare. Însă nici vorba de aşa ceva…..se lipise strâns de mine, conturând o apărătoare pentru încheietură, apoi una pentru braţ, una pentru umăr…imediat am încetat să mă zbat şi am privit minunaţia de sub ochii mei. Brăţara nu era o brăţară………era o armură.
Tobias râdea fericit, ca de o glumă pe care o înţelegea numai el, în timp ce eu rămăsesem fără cuvinte. Aşa ceva nu mai întâlnisem niciodată, ba chiar nici nu auzisem măcar de o astfel de armură.
Nu era deloc grea, căci nu îmi stingherea în nici un fel mişcările.
— Tobias, am spus, treci aici şi spune-mi numaidecât tot ce ştii despre armura asta.
El m-a privit pentru o clipă trist, apoi a răspuns:
— Lui Tobias îi pare rau că nu îşi poate ajuta stăpânul, dar Tobias nu ştie nici el. Nu ştie nici cine a creat-o, nici de ce şi nici când sau unde. Dar Tobias ştie că e veche, căci inscrisţiile de pe ea nu sunt scrise în nici o limbă pe care el să o cunoască, iar el le cunoaşte pe toate.
Când m-am întors la Duriter, devenisem atât de puternic, încât nimic nu-mi mai stătea in cale, mai ales că Wallforf se transferase din motive pe care n-am ajuns să le cunosc niciodată. În toată cruciada mea de ai pedepsi pe toţi cei care mă torturaseră cu atâta fericire timp de doi ani am avut toată grija de a-l ocoli pe Christian. Nu-mi era teamă de el, bănuiam că devenisem mai puternic, însă nu puteam nici uita faptul că fusesem aliaţi şi că cu el avusesem cea mai apropiată relaţie pe care mi-o permisesem. Nu l-am întrebat niciodată cum de ajunsese într-un loc atât de groaznic precum Duriter; nici el n-a făcut nici o referire spre această problemă.
Luptele şi pedepsele de la Duriter mi-au adus o reputaţie groaznică, nu doar în şcoală, ci şi în afara ei. Mă transformasem fără nici o remuşcare într-un tiran, şi nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să provoc băieţii din clasele mai mari, care se înroşeau de mânie când îi priveam sau le vorbeam batjocoritor, însă fără să îmi răspundă. Cât despre Spintecători…….ei bine, să spunem doar că nu se mai aventurau niciodată singuri prin şcoală.
Totuşi, reputaţia mi-a fost cu adevărat stabilită când directorul m-a anunţat că bunicul îi poruncise- şi chiar aşa s-a exprimat, fără nici o jenă faţă de mine- să mă înscrie în echipa şcolii pentru Zulme. Zulme era un joc; până atunci nu îi dădusem nici o importanţă, considerându-l stupid şi copilăros, dar se bucura de mare popularitate în întreaga lume, iar în fiecare şcoală exista o echipă formată din cei mai puternici luptători. Nu cred că mai e necesitate să spun că în echipa de la Duriter toţi coechipierii mei erau Spintecători.
Era un joc relativ necomplicat la prima vedere…5 jucatori, ce trebuiau să păzească steagul şcolii lor şi în acelaşi timp să ia steagul echipei adverse. Aveai dreptul să fii complet înarmat, să foloseşti ce vrăji doreai, însă nu erau permise cele letale sau periculoase. Însă jocul era foarte vechi, şi în evoluţia sa de câteva sute de ani apăruseră tot felul de tactici complicate, de la sistemul armurii “ţestoasă” până la “atacul decisiv”, un sistem foarte agresiv întrebuințat de regulă de şcolile cu reputaţie proastă, precum Duriter.
Cu Zulme, am călătorit mult, căci meciurile se desfăşurau în fiecare săptămână, o dată la Duriter, iar în săptămâna următoare la şcoala cu care luptam, într-un sistem de rocadă. Şi am observat cu uimire că numele îmi era deja cunoscut, la început pentru că eram nepotul Lordului Nicolai, apoi pentru stilul avansat de luptă pe care bunicul se straduise să-l adopt. Într-adevăr, pot spune, fără modestie, că la vârsta de 10 ani aveam o dorinţă intensă de a mă ridica la aşteptările sale, şi poate, să obţin recunoaşterea din partea tuturor. Însă să nu credeţi că modul în care se vorbea despre mine era măgulitor; vedeţi, Duriter era cunoscută ca cea mai rea dintre toate şcolile, iar eu, ca cel mai rău de la Duriter. Reputaţia asta proastă nu m-a deranjat deloc atunci, ba dimpotrivă, chiar m-a bucurat. Eram temut şi respectat, iar asta pentru mine era de ajuns.
Cât despre jocul în echipă, dupa ce am venit eu conceptul a dispărut cu desăvârşire de la Duriter. Era într-adevăr amuzant cum, în timpul unora dintre meciuri, spectatorii şi echipele adverse priveau cu gura căscată, în timp ce eu şi aşa-zişii mei coechipieri uitam de orice colaborare şi ne luam la bătaie între noi. Treaba asta ne-a costat multe meciuri, însă directorul nu mi-a făcut niciodată reproşuri, şi nici nu m-a scos din echipă, în ciuda faptului că antrenamentele şi meciurile erau doar alte prilejuri ca să-mi reglez scorurile cu Spintecătorii.
La sfârşitul celui de-al treilea an, bunicul a venit şi mi-a spus că zilele mele la Duriter erau pe sfârşite. Nu mi-a părut deloc rău, în ciuda faptului că ultimul an fusese cu totul diferit faţă de ceilalţi doi. Însă locul ăla avea atâtea amintiri neplăcute pentru mine, încât n-am regretat nici o clipă că n-aveam să-l mai văd niciodată. Singurul cu care, într-o anumită măsură, interacţionasem, era Christian, şi am avut vigilență ca, cu câteva zile înainte să plec, să mă întâlnesc, voit întâmplător, cu el pe unul dintre colidoare. N-am spus nici un cuvânt, şi nici el n-a spus nimic. I-am făcut doar o plecăciune adâncă, la care mi-a răspuns după ce m-a privit ţintă câteva clipe, şi cred că mi-a părut rău că l-am evitat timp de trei ani. Cine ştie, poate am fi devenit chiar prieteni…însă eu m-am întors şi am plecat fără să mă uit înapoi.
Paşi se aud din nou în jurul meu, şi după foiala din cameră, nu pot decât să ghicesc că acum mă înconjoară un numar mult mai mare de persoane.
— Nu poate persistă aici, răsună o voce răutăcioasă, care se plimbă cu repeziciune în jurul patului meu. Îţi dai măcar seama ce vrei să faci?
— E imperativ să ne asigurăm că viaţa nu îi e în pericol, Viktor, şi dacă îl mutăm în acest moment, Calista a spus că nu răspunde de consecinţele unui asemenea gest nechibzuit. Trebuie să înţelegi că odată cu evenimentele din ultimele zile, ne paşte un mare pericol, mai ales dacă luăm măsuri necugetate. Băiatul e aici să rămână…
— N-am să accept aşa ceva, reluă vocea răutăcioasă, în timp ce eu mă gândeam că îmi făcusem deja dusmani, caci persoana respectiva nu mă plăcea deloc. Dacă faci asta vei cadea, ascultă bine ce-ţi spun, şi ne vei târî pe noi toţi cu tine.
— Decizia a fost luată, şi nici tu, nici ceilalti nu au nici un cuvânt de spus în această problemă. Băiatul ne poate ajuta..
— E o prostie!! Nu-mi vine să cred că iei în considerare aşa ceva. Sunt atâţia care îl caută, care se interesează de puterile lui. Cât timp crezi că va trece până vor apărea la porţile noastre?
— Nu. O prostie ar fi să ignoram noul mers al lucrurilor, spuse vocea hotărâtă ce vorbise mai înainte, şi l-am recunoscut pe cel care mă vizitase prima oară. Baiatul e o piesă importantă în desfăşurarea evenimentelor, ar fi pură nebunie sî acţionăm în direcţia pe care tu o sugerezi.
— Marcus, esti conştient de gravitatea situaţiei în care ne aflăm? spuse o voce feminină, cu glas tremurat, însă hotărât. Elijad Vicious a dat dovadă, în scurta lui viaţă, de o putere şi o cruzime cum rar mi-a fost dat să văd. În asediul de la…….
— E o consecinţă a modului în care a fost tratat şi crescut! Nu poti să-l judeci pentru asta, şi nu vreau să vă ascund faptul că avem nevoie de el. Fortrade, nu gândeşti la fel?
A urmat o tăcere lungă, apoi s-a auzit o voce calmă, chiar de lângă capul meu, şi poate puţin tristă:
— E posibil să privesti problema dintr-un punct de vedere eronat, Marcus. Băiatul e talentat, într-adevar, dar când îşi va reveni, ce crezi că-l va împiedica să încerce să ne distrugă pe toţi?
— Există câteva elemente pe care nu doresc să le discut în acest moment; tot ce vă cer e să aveţi încredere în judecata mea. Credeţi-mă, Nicolai n-are un duşman mai mare în acest moment decât acest băiat.
Au continuat să se certe, dar eu eram atât de obosit încât în scurt timp vocile s-au transformat în niste zumzete nedesluşite, şi până să-mi dau seama, adormisem din nou. Fratele meu…
În vara ce a urmat plecării mele de la Duriter, bunicul nu m-a vizitat decât de câteva ori, iar eu m-am plictisit groaznic. Nu-l aveam lânga mine decât pe Tobias, dar mă săturasem să-i aud declaraţiile de dragoste la adresa clanurilor vechi şi mai ales a clanului Vicious. De regulă mă antrenam sau plecam cu zilele în pădurile dimprejur, împreună cu Key Kun, întrebându-mă cât aveam să mai stau aici de unul singur. După câteva săptămâni, bunicul s-a întors, dar de data aceasta nu era singur. Îl urmau doi călăreţi , primul ceva mai în vârstă decât mine, foarte chipeş, cu o privire rece şi arogantă, iar celălalt în floarea vârstei, cu o privire cumplită, iar mie mi-a stat inima in loc cand l-am recunoscut. Jokai Mor………
Jokai era cel mai de seamă general al bunicului, comandantul absolute al gărzii sale, singurul om în viaţă, din câte ştiam eu, capabil să îl înfrângă într-o luptă. Puterea lui era legendară, nu era soldat care în rugăciunile lui să nu amintească să fie ferit în luptă de furia lui Jokai Mor. Circulau tot felul de zvonuri despre el, care mai de care mai ciudate, şi cred că toţi, în afară de bunicul, se temeau de el. Când eram la Duriter, am auzit că la turneul din Ulmer, toţi ceilalţi luptători au renunţat când au auzit că ajută şi el. Jokai era într-adevăr de temut; trebuia doar să arunci o privire în ochii lui, ca sa te cuprindă frica. Era înalt, cu părul lung şi negru, cu ochii cenuşii, ameninţători, cu nasul turtit şi buzele groase.
Celalalt avea o privire arogantă, dar era foarte chipes, cu parul la fel de lung şi negru, ce arăta bine spălat şi îngrijit, ca întreaga sa înfăşişare, de altfel. Avea ochii albaştrii, exact ca ai mei, iar trasăturile îi erau fine şi aristocratice. Părea plictisit şi dispreţuitor, iar mie mi-a devenit antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Sentimentul, cum mi-a dat de înţeles privirea lui, era reciproc.
Bunicul m-a strigat, iar eu m-am apropiat curios, căci ardeam de nerabdare să aflu ce căutau cei doi aici. Venea rar însoţit de cineva, iar când asta se întâmpla, persoanele respective păstrau o distanţă apreciabilă faţă de mine, ca să nu mai vorbim că mă ignorau complet.
— Elijad, m-a întâmpinat bunicul, privindu-mă rece ca de obicei, anul acesta nu te vei mai antrena singur. Damian, s-a întors el către primul călăreţ, aş vrea să-l cunoşti pe fratele tău.
După expresia lui de uimire totală, am bănuit că nu avea nici idee cine eram. Cât despre mine, eram la fel de năucit ca şi el. Aveam un frate..
Nu ştiam nimic despre părinţii mei, bunicul îmi spusese doar că muriseră cu mult timp în urmă, iar când ceream detalii, se făcea că nu aude sau altera subiectul. Să aflu că aveam un frate era ceva copleşitor, mai ales pentru mine, care crescusem singur, străin de toţi ceilalţi.
El si-a revenit primul şi a întrebat cu o undă de dispret în glas:
— Piticul ăsta?
— Da, de acum te vei antrena cu el, a replicat bunicul scurt.
— Nici vorbă, n-am să stau aici atât de mult, a replicat celălalt neîncrezător.
— Vei face cum am decis.
Tonul era rece şi calm, dar ştiam cât de periculos devenea când se enerva.
— Elijad, el e, după cum probabil ştii, Jokai Mor. A făcut o pauză, apoi a reluat: Te va ajuta să-ţi dezvolţi puterile.
Bunicul s-a întors şi s-a îndreptat spre castel, însoţit de Jokai, iar noi doi am rămas privind neîncrezător unul la celălalt.
— Deci se presupune că tu ai fi fratele meu, spuse el, cu o strâmbătură de dispreţ. Sau mai exact că tot ce avem în comun e bastardul ăla de tată care ne-a părasit pe amândoi.
—Ce vrei sa spui? am replicat. Nu avem aceeaşi mamă?
—Nu prea vad cum ar putea fi posibil, din moment ce mama a murit când m-a născut pe mine. Dar am serioase îndoieli că ai fi fratele meu a adăugat rece, tonul său amintindu-mi de modul în care bunicul mi se adresa de obicei. Va trebui să testăm asta, nu?
S-a mişcat şi a încercat să mă lovească atât de repede, încât abia am avut timp să mă feresc.
— Foarte bine, a spus el, făcând o proaspătă strâmbătură, pe care am luat-o drept un compliment. Se pare că bunicul nu s-a înşelat. Eşti tare rapid.
Într-o clipă luasem amândoi poziţii de luptă, dar în timp ce eu eram serios şi uşor înfuriat, el părea doar amuzat.
— Elijad Vicious, nu-i asa? Să ştii că am auzit câte ceva despre tine, dar nu mi-am imaginat că esti atât de mic. Duriter a rămas încântătoare ca întodeauna?
—Ai fost la Duriter?
El a râs, cu un rîs de-a dreptul contagios, atât de bine dispus părea.
— O, da, Duriter a fost prima mea şcoală. N-am reuşit să uit, aşa cum presupun că n-o să uiţi nici tu niciodată, cât de bine am petrecut acolo.
Avea un ton foarte sarcastic, deci fără îndoială şi el trecuse prin tot ce trecusem şi eu.
— La Duriter învăţau Spintecatori când ai fost tu acolo?
A râs din nou, ca şi cum aş fi spus o glumă:
— Duriter a avut întodeauna Spintecători, ţinând cont de faptul că a fost unul dintre ei cel care a fondat-o. Când am învăţat eu acolo, erau o gramăda, şi s-au purtat deosebit de frumos cu mine. Cum cred că s-au purtat şi cu tine, de altfel. Bunicul a considerat întodeauna că un loc precum Duriter întăreşte spiritul.
— Sunt sigur, am răspuns, la fel de sarcastic.
El şi-a băgat sabia la loc în teacă şi şi-a trecut scutul pe spate, apoi s-a apropiat cu paşi măsuraţi de mine, studiindu-mă atent.
— Părul tău are cea mai stranie nuanţă albastră pe care am văzut-o, a spus, nedumerit. Dacă n-aş şti mai bine, aş spune că…s-a oprit puţin parcă gândindu-se, apoi a reluat…spune-mi, dragă frate, ce crezi că s-ar întâmpla dacă aş încerca să-mi trec sabia prin tine?
Un răget înfiorător, venit din copacii înalţi ce înconjurau castelul, l-a întrerupt.
Ochii i s-au îngustat şi el a privit câteva clipe când la mine, când la locul de unde răgetul venise, într-o situație de concentrare totală.
— Înţeleg, a zis, cu o notă de tristeţe în glas. Bastardul ăla bătrân a făcut-o până la urmă, şi nici nu vreau să mă gândesc prin ce a trebuit să treci.
Eu am rămas nemişcat, întrebându-mă dacă îmi cunoştea secretul.
— Păi presupun că vom avea un an interesant împreună, nu crezi? a continuat, şi în timp ce vorbea faţa i-a devenit din nou zâmbitoare. Asta dacă nu ne omorâm între noi, bineînţeles.
S-a întors şi mantia lungă a fluturat în jurul lui în timp ce încăleca.
— Un mic sfat, totuşi. E clar că bunicul vrea să ne antrenam laolaltă cu Jokai, şi ai face bine să nu îl subestimezi. Am văzut că ai învăţat câteva trucuri, dar îţi va trebui mult mai mult decât atât ca să supravieţuieşti.
Antrenamentele au început chiar a doua zi, şi spun sincer că nici nu mi-am imaginat câtă putere avea Jokai Mor. Nici eu, nici Damean nu era destul de puternici ca să-l provocăm singuri, aşa că luptam împreună, situaţie care a mers de la bun început cât se putea de prost. Eram amândoi încăpăţânaţi şi mândri, şi de nenumărate ori ne-am luat la bătaie între noi, uitând de Jokai. Avea el grijă neîntârziat să ne amintească care era duşmanul comun.
În prima zi, Damean a venit pe terenul de antrenament complet echipat de luptă, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, cu scutul şi sabia deja scoase. În schimb, spre surprinderea lor, eu nu aveam nici armura, nici coif, doar scutul şi sabia. Asta a atras reacţii adverse din partea amândurora.
— Nu ne jucam aici, a spus Damean, crezând că nu iau lupta în serios.
— Du-te şi echipează-te, baiete, l-a completat Jokai.
N-am răspuns nimic, am strâns doar pumnul de care brăţara era ataşată, strigând:
— Aegis Maxima.
Senzaţia ciudată m-a cuprins din nou, şi, în timp ce metalul lucios se întindea, conturând armura, cei doi mă priveau uimiţi.
Damean a dat din cap, aprobator şi, bănuiam eu, admirativ.
— Se pare că pâna la urmă nu te joci, a exclamat.
Nu cred că mai e trebuință să dau detalii: Jokai mătura terenul de antrenament cu amândoi, mai ales că nici unul dintre noi nu era dispus să lucrăm împreună, iar experienţa mea privind jocul în echipă era mai puţin decât plăcută. Situaţia a durat câteva săptămâni, şi era clar că atât eu cât şi el ne săturasem până-n gât. Aveam amândoi vânătai pe tot corpul, căci Jokai luase lupta în serios şi când lovea se simţea.
— Aşa nu mai merge, a spus Damean la sfârşitul unei zile extrem de obositoare, în cursul căreia nu reuşisem nici unul să-l atingem pe Jokai nici măcar o dată.
Împărţeam cu el camera mea de la primul etaj, dar de regula eram prea obosiţi seara ca să mai vorbim. Era prima oară când îmi vorbea de când venise aici.
— Ne rupe în bătaie, iar noi nu-l putem atinge deloc, am replicat nervos, căci eşecul din ultimele săptămâni mă făcuse excepțional de iritabil la orice, dar şi mai dispus să cooperez.
— Asta pentru că nu ne coordonam mişcările. Îi dăm timp să se ocupe de fiecare în parte, şi nici unul dintre noi n-are destulă forţă ca să-l doboare. Dacă o ţinem aşa n-o sa-l invingem nici într-o sută de ani.
— Şi ce propui? am întrebat, ridicând curios capul de pe pernă.
— Ce crezi? a replicat furios. Să ne unim, ce altceva? Nu ştiu ce planuri ai tu, dar eu vreau să scap din locul ăsta cât mai curând, şi până nu îl invingem pe Jokai, bunicul a spus că nu pot pleca.
— Păi după cum merg lucrurile, o să stai aici ceva timp, am răspuns, uşor amuzat de frustrarea din glasul lui. De ce crezi că Jokai, care e atât de puternic, stă în umbra bunicului?
— Nu l-ai văzut niciodată luptând, nu-i aşa? mi-a zis batjocoritor. Jokai Mor se teme de el, aşa cum se tem şi toţi ceilalţi vrăjitori sau războinici…şi crede-mă, teama lor e întru totul îndreptăţită. S-a ridicat şi m-a privit hotărât: Oricum, ne îndepărtăm de subiect. Trebuie să îl înfrâng pe Jokai, altfel n-o să scap niciodată din locul ăsta blestemat. Şi am nevoie de tine ca să fac asta.
— Poate, am replicat, dar după cum observi, eu sunt mulţumit aici şi n-am nici un motiv să doresc să plec. Dacă te ajut să îl înfrângi pe Jokai, bunicul ar putea foarte bine să mă trimită înapoi la Duriter, sau chiar mai rău.
A rămas tăcut câteva clipe, cufundat în gânduri.
— Şi daca te-aş lua cu mine? a întrebat într-un târziu.
Inima mi-a stat în loc pentru o clipă, dar am rămas tăcut şi neîncrezător. Până atunci, toţi oamenii cu care intrasem în contact, în frunte cu bunicul, se purtaseră atât de urât cu mine, încât n-aveam nici un rațiune să am încredere în el sau să consider că situaţia mea s-ar fi schimbat în vreun fel dacă i-aş fi dat crezare. Aşa cum vedem eu atunci lucrurile, ar fi fost ca şi cum aş fi trecut de la un stăpân la altul.
— Noi doi n-ar trebui să fim duşmani, a spus, pe un ton trist şi, cred eu, sincer. Am pierdut deja totul, şi tu, şi eu, şi am avut ghinionul să ne naştem într-o lume în care toată suflarea omenească ne urăşte doar din cauza numelui pe care îl purtăm. Nu e deloc uşor să fii acceptat când Lordul Nicolai – şi i-a pronunţat numele cu vocea încărcată de sarcasm- e ruda ta cea mai apropiată, sânge din sângele tău.
Într-o secundă toată ura cu care fusesem întâmpinat la Duriter mi-a trecut prin faţa ochilor, şi pentru prima oară, am înţeles cum gândeşte şi, mai ales, de ce gândeşte aşa. Bunicul era motivul pentru care atât eu, cât şi el, fusesem temuşi şi urâţi din prima clipă în care ne născusem.
— A fost o surpriză să aflu că am un frate, să ştii, a continuat, şi cred că şi tu te-ai simţit la fel când m-ai văzut. Dar ca să clarificăm lucrurile, am să fiu cât se poate de sincer când îţi propun să ne unim forţele: eu nu pot să-l înfrâng singur pe Jokai, e mult prea puternic şi n-are rost să mă amăgesc degeaba: n-am nici o şansă. Însă el te subestimează pe tine, deci tu vei putea să îi dai lovitura de graţie. Dacă faci asta, îţi jur că voi face tot posibilul să îl conving pe bunicul să mă lase să te iau cu tine. Şi nu te voi trata niciodată cum a făcut-o el.
— De ce-aş avea încredere în tine? l-am întrebat.
S-a aşezat gânditor.
— Da, bănuiesc că până acum nu ţi s-au dat motive ca să ai încredere în cineva, mi-a aprobat el într-un târziu atitudinea. Elijad, faptul că am trăit până acum departe unul de altul nu schimbă faptul că suntem fraţi. Mai mult, nici unul dintre noi n-o să-şi facă prieteni din rândul celorlalte clanuri, mă poţi crede pe cuvânt când spun asta, şi de fapt, ştii prea bine cum ai fost întâmpinat şi tratat la Duriter, aşa că, oricum ai pune problema, adevărul e că tot ce avem e unul pe celălalt. Şi dacă vrei o dovadă reală că poţi avea încredere în mine, a continuat când a văzut că încă mă codesc, află că ştiu ce ascunzi în pădurea din jurul castelului.
Eu l-am privit direct în ochi, furios şi ameninţător:
— Dacă ştii ce e bine pentru tine, stai departe de Key Kun.
— Evident, a zâmbit, nu sunt atât de prost încât să ies în calea lui. Deci, ce răspuns îmi dai?
— Să presupunem că aş fi de acord să te ajut, am spus, şi că ai reuşi să-l îndupleci pe bunicul.
S-a incruntat, privindu-ma cu atentie:
— Elijad, înţelegi că nu îţi pot promite că-l voi convinge, nu? Doar că voi face tot posibilul.
Sinceritatea lui m-a dezarmat, căci nu mă aşteptasem să fie atât de direct, ci mai degrabă să-mi înşire tot felul de promisiuni ca să-l ajut.
— Înţeleg, i-am răspuns. Dar dacă vei reuşi, vreau să-l iau pe Key Kun cu mine.
— Dacă îl convingi, a zâmbit el, eu n-am nimic împotrivă.
— Şi acum ce facem? Chiar dacă accept să te ajut, nu văd cum l-am putea înfrânge pe Jokai Mor.
Damean s-a ridicat din nou şi a început să se plimbe prin cameră, nehotărât.
— Cunosc o cale, dar ar fi deosebit de periculos pentru amândoi. Pentru tine, faptul că e o vraja foarte periculoasă şi o să dureze ceva timp ca să o înveţi, şi te asigur că n-o să-ţi fie deloc uşor. Pentru mine, dacă se află că te-am învăţat-o. Deci, ca să ştii, nu esti singurul care riscă multe.
Am dat din cap în semn de aprobare.
— Acum vreau să fii foarte atent la mine.
S-a dus în celălalt colţ al camerei, respirând adânc şi sacadat. Privirea i-a devenit fixă şi concentrată, iar corpul i s-a încordat, ca în faţa unui efort prelungit. Simţeam cum acumulează din ce în ce mai multă potență în el, atât de multă, încât mâinile începuseră sa-i tremure necontrolat, iar faţa i se congestionase dureros.
— Velocita, a şoptit şi a dispărut brusc, ca să reapară imediat în cealaltă parte a camerei, atât de obosit încât trebui să se sprijine cu mâna de colţul mesei ca să-şi păstreze echilibrul.
Am sărit din pat să-l ajut, dar el s-a îndreptat imediat, şi deşi încă respira cu greutate, părea să fie în regulă.
— Vraja asta, a spus dupa un timp, este emblema şi bunul cel mai de preţ al Marmadonicalilor. Presupun că ştii despre ce vorbesc.
Cât fusesem la Duriter, pe la ureche îmi trecuseră câteva zvonuri despre marmadonicali, dar prea multe, ca să fiu sincer, nu ştiam.
— Am auzit câte ceva, am mormăit, nedorind ca el să afle cât de puţine cunoşteam de fapt.
Marmadonicalii erau un clan foarte puternic, singurul clan, din ce auzisem eu, care alegea un nou membru doar în cazul în care unul dintre cei vechi murea sau decidea să se retragă. Din acest punct de vedere erau global diferiţi faţă de toate celelalte clanuri, în care apartenenţa trecea din tata în fiu, făcându-le astfel politica de includere a noilor membri unică. Adevărul era că, în întreaga lume, nu era considerată o onoare mai mare decât să fii ales marmadon. Un clan care trăia pentru a purta războaie, care considera că nu e onoare mai mare decât să mori luptând.
— Ai vrut o dovadă reală...o dovadă palpabilă că poţi avea încredere în mine, a spus Damean, şi în clipa aceea mi-am dat seama că nu era o glumă şi că risca enorm pentru mine. Nu mă îndoiesc că dacă cineva ar afla că te învaţ vraja Velocita, consecinţele pentru mine ar fi- a făcut o scurtă pauză, căutând cuvântul potrivit- regretabile.
— Bunicul te-a invatat?
— Nu, deşi o cunoaşte la rândul lui foarte bine.
S-a strâmbat şi a continuat:
— Bunicul a fost în tinereţe marmadon.
— Atunci cum de o cunoşti?
El n-a spus nimic, în schimb şi-a dat la o parte părul bogat şi a scos la iveală o şuviţă împretită migălos.
— Un însemn al marmadonicalilor, un mod de a se recunoaşte între ei.
— Vrei să spui că…l-am privit eu uimit, fără să-mi vină să cred. Dar…eşti puţin mai în vârsta decât mine, cum de…eşti un marmadonical?
A ridicat din umeri, nepăsător.
— Pur şi rudimentar s-a întâmplat. Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun că nu poţi vorbi cu nimeni despre asta, nu?
Am dat din cap, dar el a insistat:
— După cum ţi-ai dat probabil seama, bunicul nu se prea omoară de dragul meu, iar sentimentul e reciproc. Mi-a interzis clar să-ţi dezvălui secretele vrăjii, şi �

Trimis: 17/05/2010 19:16

imi place este, o scriere bineconturata si pe inteles pot sa zic chiar ca este palpitant :)

Trimis: 17/07/2010 23:10

Demonicus a scris:

După tot ce s-a întâmplat, viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie pentru mine.

Inceput cliseic, nu m-a mai interesat dupa întâia propozitie.

Trimis: 17/07/2010 23:21

Ma regasesc in acea întâia fraza. Din timpul in care am citit-o, viata si-a pierdut indiferent ce semnificatie pentru mine.

Trimis: 17/07/2010 23:52

Squall,Mafio,este necesara o sedinta de comitet?

Spun pentru ultima oara,cand vine vorba de creatiile celorlalti,seriozitate maxima! Aveti ceva de zis,adica o critica la adresa operei sau o sugestie,sunteti invitatii mei.Daca este vorba doar de o gluma,si rautacioasa pe deasupra,mai bine o pastrati pentru voi.Ne-am inteles?Va rog mult...

Trimis: 17/07/2010 23:59

Nu a fost o gluma, am cittit chiar jumatate din ea si m-am plictisit. Prea cliseica, prea anosta. Mai bland decat m-am exprimat in acel post nu pot.

Trimis: 22/07/2010 01:10

Este împlinit cum te-ai exprimat acum si mi se parea natural sa spui asa inca de la inceput.Nu poti sa faci o afirmatie fara sa te justifici ,pt ca ar suna a gluma sau misto :-)