|
Merois
Bine ai venit!
| Data inscrierii: 15/Sep/2011 |
| Mesaje: 21 |
| Localitate: Bucuresti |
|
|
Sălbăticia timpului mi-a smuls mereu nopţile albe aruncându-mă în braţele crudei dimineţi şi momentele de iluzie hipnotică în care visez cu ochii deschişi ignorând colorit roşie a semaforului. Nu am reuşit şi nici nu cred că am să izbândesc vreodată să-l domesticesc. Aşa că acum o vreme, nu-mi amintesc cu exactitate momentul în care si-a încleştat delirul colţii în raţiune, am realizat că timpul nu există. Timpul este o noţiune plăsmuită de o minte perfidă, sub greutatea căruia, conştiinţa noastră acţionează ca de exemplu un resort. Atât de bine a sădit în noi sămânţa necesitaţii încât acum, simplul ticăit al unui orologiu nevinovat, e îndeajuns pentru a stârni un dezechilibru mintal temporar şi celui mai chibzuit om de pe planetă. Atât de tare ne-am mecanizat că nici măcar nu mai apucăm să ne întrebăm dacă ceasul arată ora bună, normal, pentru că nu mai avem timp. Aşa se întâmplă că uneori te trezeşti în staţia de tramvai când abia se deschid brutăriile. Ai apucat să observi că e cam întunecat afară dar oricum te chiorăşti printre gene pentru că pătura difuză a somnului încă nu ţi s-a îndepărtat din privire. Drept urmare mai orbecăi ciufulit ca un somnambul pe străzile pustiite de zgomotele rutinei până să-ţi dai seama că e prea devreme. Aici vorbesc despre acel devreme care-ţi aduce micul dejun în gât, asta dacă ai avut timp să îngurgitezi ceva aşa pe fugă. Acel devreme care te bucură pentru câteva clipe înainte să-ţi pună-n mişcare raţiunea si să-ţi poţi da seama că e devreme în cea mai nepotrivită formă a lui. E îndeajuns de devreme încât să nu întârzii la serviciu, dar nu suficient încât să mai apuci să alergi disperat până acasă să tragi un pui de somn. Nu poţi să dormi în staţia de tramvai pentru că ai mai încercat asta o dată şi te-ai trezit înghiontit de nişte domni cu pălărie îmbrăcaţi în albastru, probabil bufoni de la circ pentru că mimează nişte cuvinte şi râd împreună ca apucaţii în timp ce-ţi numără coastele cu vârful pantofului. Aşa că îmbufnat cu furia refulată şi umerii plecaţi, îţi porţi mersul dezorientat către non-stop-ul din colţ unde au maşină de cafea. Preferi maşina de cafea dimineaţa pentru că abia reuşeşti să legi doua cuvinte, corcite cu nişte zgomote provenite probabil de la strămoşii noştri de acum două milioane de ani. Asezonate cu un zâmbet tâmp dar binevoitor, demn de un pacient la spitalul nouă care a făcut supradoză de supozitoare şi calmante. Aşa cu minunea asta tehnologică doar laşi să alunece câteva monede în acea bortă a cărui forma vulgara îţi aminteşte de noaptea trecuta, şi cafeaua e gata, numai bună să o verşi pe tine la ieşire din magazin. Moment în care dimineaţa ta onirică a luat sfârşit iar infernul se instaurează comod pe locul din fată. Calci apăsat şi grăbit înspre casă, blestemând printre dinţi toţi columbienii şi toţi producătorii de cafea. Eşti treaz. Apoi normal, ziua îşi preia cursul ei firesc. După ce-ţi schimbi cămaşa ai să cobori pe scări, pentru că liftul e blocat la un etaj superior. Semaforul e roşu, e un trafic vivace şi haotic cu claxoane şi înjurături, fluierături şi mâini perverse. Nu-ţi permiţi să traversezi. Tramvaiul nu aşteaptă pe nimeni iar tu tocmai ai întârziat. Ce aiureală bezmetică. Evident se vor găsi aceia care-ţi vor spune că nu eşti organizat, trebuia să-ţi torni cafeaua în braţe cu treizeci de minute mai devreme, de fapt oricum nu ar necesitÄ să bei aşa multă cafea, nu face bine la inimă.
Recunosc, nu pot exista în prezenţa timpului, mă dezechilibrează. Iar datorită standardelor fără drept de apel instaurate de doctrina timpului eu mă încadrez printre acei oameni care întârzie, mereu. Însă mă gândesc la aceia dintre noi care dacă într-o zi s-ar trezi fără ceas la mână, ar face atac de apoplexie. Eu, în afara timpului, sunt perfect organizat, nu am nevoie de etaloane, cârje ajutătoare cum ar veni, ca să ştiu pe ce lume trăiesc, când vreau să dorm şi când ar fi cazul să fac ceva. Timpul este o parodie a existenţei, iar datorită faptului că nu există în realitate eu nu am cum să întârzii. Mă tot întreb în schimb, ce s-ar întâmpla dacă aş da toate ceasurile din lume înainte cu trei ore?
|
