|
Merois
Bine ai venit!
| Data inscrierii: 15/Sep/2011 |
| Mesaje: 21 |
| Localitate: Bucuresti |
|
|
Ca absolut orice plimbare deosebită trebuie să înceapă de dimineaţă. Pe scara de sfoară înnodată cu grijă ce curge pe marginea dirijabilului, se caţără prudent două persoane, doi noi, noi doi. Odată sus, eu ridic grijuliu ancora iar tu mă aştepţi pe scaunul tău, aranjat, îmblănit, pregătit pentru decolare. E răcoare, răcoarea aceea tipică dimineţilor ceţoase în care poţi doar să zâmbeşti în faţa frigului. Lanţul ancorei se strânge grabnic, zgomotul zalelor lovindu-se de marginea de lemn a nacelei, e unicul sunet ce se deşiră în ecouri în marginile timpanelor noastre. Totul se amestecă într-un verde uşor decolorat, pictat de o pensulă mult prea lată, contururile nesigure ale copacilor se pierd încet pe fundalul gri ceţos ce ne înconjoară. Ancora e sus, totul e pregătit, întreg angrenajul se pune în mişcare, zeppelinul nostru se ridică răcnind din toţi rărunchii, odată cu el se dizolvă şi norul de ceaţă. Sub noi rămâne doar un verde senin şi contrastant. Mă apropii de tine, îmi zâmbeşti şi te cuibăreşti mai bine, cu genunchii la piept, în moalele scaunului îmblănit. Îţi plimb ceaşca de cafea pe sub nasul îngheţat şi o aşez uşor pe masa ce ne desparte, mă aplec spre tine şi mă opresc, zâmbesc apoi mă retrag în scaunul meu, proptindu-mă de ceaşca mea de ceai negru. Se aud nişte sonore acorduri de vioară acompaniate doar de un strop de note de pian dintr-un gramofon. Pământul ce alunecă sub noi arată a domeniul unui conte, un castel se înalţă spre răsărit, rece şi exact, iar acum, sub umbra noastră, se deschide un lac. Un lac mare cu nuferi şi linişte, lebede şi un pelican pierdut. Acoperi tot ţinutul cu privirea ta caldă în timp ce sorbi graţios din cafea. Eu mă grăbesc să dizolv tot nerostitul dintre noi cu ceva bălării pe care le pot spune doar eu, iar tu te amuzi, te amuzi şi-ţi place. Ne liniştim încet, tăcut, privind către calmul orizontului. Primim liniştea respirând aerul rece cu tot adâncul plămânilor. Îmi întind mâna peste umerii tăi, te sărut, uşor, distinct şi apăsat, îmi priveşti ochii şi te alinţi felin lăsându-ţi capul pe umărul meu. E bine. Prin atmosfera rece a dimineţii, dirijabilul nostru pluteşte triumfător, despicând cerul.
La amiază, te ridici din scaun şi-ţi propteşti coatele pe balustrada ce înconjoară puntea, cu mâna dreaptă mângâi norii ce ne urmăresc şi laşi rafale de vânt să-ţi alunece printre degete. Eu întorc vinilul de sub acul gramofonului şi pregătesc nişte bruschette precis condimentate. Lumina soarelui îţi curge de pe umeri de-a lungul braţelor, te îmbracă într-o manta atât de potrivită ţie. Îmi întind braţele flancându-le pe ale tale şi-mi aşez bărbia pe umărul tău drept. Trecem peste ruine de oraşe ale căror timpuri nu le-am trăit, şoapte se zbat între zidurile lor, ar vrea să poposim şi să le reconstruim. Noi nu vrem să ajungem nicăieri, nu ne grăbim, nu e prea devreme şi niciodată nu e prea târziu, plutim şi ne bucurăm, ne bucurăm şi plutim în dirijabilul nostru imposibil. Aici, atât de sus, nu există limite şi timp, nu există margini sau colţuri, doar un vis ce se ascunde sub ritmurile pulsului nostru comun. Mă laşi să te dezmierd cu privirea mea încăpăţânată, cu mângâieri apăsate şi exacte. Pendula vremurilor noastre se clatină indecis, ne aminteşte de călătoria fatidică a soarelui. Ne întoarcem în scaunele noastre şi ascultăm, ascultăm cum amorţeala după-amiezii ce se apropie pregăteşte legănatul visărilor noastre.
Pe măsură ce întunericul îşi caută locul printre noi, în jurul nostru se aprind, pe rând, lumânări. Eu plec puţin dar revin cu un vin roşu demidulce, franţuzesc, uşor înţepător dar fin şi limpede, într-un pahar uşor cu picior înalt, pe marginea căruia zăboveşte un fluture. Îl priveşti zâmbind iar el tremură, tremură şi zboară din privirea ta spre stelele nopţii. Aştept să iei o înghiţitură din vin apoi, îmi întind mâna dreaptă spre tine şi te invit la dans. Îţi place, deşi e frig te ridici şi mă urmezi în camera de bal din nacelă. Te ţin aproape, strâns dar nu foarte, îndeajuns cât să fie plăcut, dansăm uşor, fără grabă, fără paşi învăţaţi, fără ritm impecabil, doar relaxaţi. Suntem o rimă albă perfectă. Îţi arcuieşti spatele în unghiuri desăvârşite şi te laşi în braţele mele, ne învârtim şi ne răsucim ca limbile unui ceas, un ceas fără timp. Lumânările se clatină în curenţii armoniilor noastre, se desprind din suportul lor şi plutesc alături de noi, aruncând umbre vii în toată încăperea. Noaptea fredonează refrenul unui vis nedormit. Ştiu că dirijabilul nostru pluteşte nestingherit pe nervii noştri întinşi, pe tensiunea tăcută ce rimează între noi. Nu cred că se cuvine să-l oprim, de fapt, nici nu cred că putem. Aici sub albul nopţii ce se fereşte de lumina lumânărilor noastre, aici se petrece tot ce nu ar fi posibil în altă parte. Mă priveşti cu drag iar eu mă aprind sub valurile trăirilor noastre mofturoase. Ai dreptate, mereu ai dreptate atunci când îmi zâmbeşti, nici nu ar putea fi altfel, surâsul tău nu ştie să mintă. Eu sunt tăcut, doar zurgălăii pe care-i port în piept fac un zgomot inconfundabil, răsunător şi armonios. Aerul din jurul nostru arde iar emoţia se cutremură la întâlnirea privirilor noastre. Ne atingem în toate punctele cardinale şi zâmbim, ochii i-am închis, vrem să înnodăm într-un nod gordian tot ce e imposibil în lume. Îţi ascult respiraţia, e apăsată şi profundă, inima ta vibrează zbaterea aripilor a o mie de fluturi corect coloraţi. Iar eu, eu sunt doar o notă disonantă în orchestra desăvârşita a fiinţei tale. Un pas, încă un pas, ne oprim într-o singură privire. Gramofonul tace brusc, lumânările îşi reiau locurile stabilite şi se sting, lăsând doar o urmă de fum în amintirea văpăii pe care au întreţinut-o. O linişte solemnă îmbracă cerul, acum, nu există nimic în afara noastră, noi suntem tot ce ar putea fi.
|
