 |
 | Dialog neclar |  |
|
Merois
Bine ai venit!
 
|
|
Urc treptele astea de o veşnicie. Ce rost au toate aceste uşi daca nu le poţi deschide? Ceva mai sus, e o uşă întredeschisă. Intru, un întuneric hapsân mă orbeşte. Fac câţiva paşi, apoi nestingherit, mă întind pe spate. Nu am avut nici un fel de ezitare sau teamă păşind înăuntru. Am simţit doar un fior atrofiat ce s-a dizolvat cu repeziciune după ce am tras uşa după mine. Îmi las mâna să alunece în buzunar în căutarea pachetul de tutun. Îmi rulez cu o dexteritate născută din obişnuinţă, o ţigară, mi-o potrivesc între buze şi mă controlez de chibrituri. Imediat ce gămălia de catran începe să împrăştie furioasă scântei, sfâşiind continuitatea întunericului, o briză uşoară îi şi curmă existenţa. Privesc în jur din reflex încercând să pătrund întunecimea. Nimic. Îmi pregătesc un al doilea băţ de chibrit, când, o voce de nicăieri, îmi întrerupe ritualul vicios.
- Eşti îndărătnic. Mă sprijin în mâini şi mă ridic în poziţia de şezut. Era o voce calmă şi tenace, nu părea ameninţătoare. - Îmi pare rău, am crezut că sunt singur. - Mi-ai călcat pragul nepăsător şi nepoftit, nu ai întrebat nimic, te-ai pironit în mijlocul camerei şi credeai că eşti singur. Câtă aroganta, a vuit vocea, înlocuind numaidecât tonul liniştitor cu o intonaţie gravă, autoritară. Deşi nu puteam desluşii nici măcar conturul unei forme, o sclipire, o dovadă fizică a vreunei persoane, eram neobişnuit de liniştit. Raţiunea îmi era bântuită de o singură himeră; necesitatea de a fi singur, izolat, departe de toţi şi toate. - Da? Ei pe toţi sfinţii, îşi doreşte să fie singur. Atunci, de ce ai intrat aici? - Era singura uşă deschisă şi... era întuneric - Eşti sigur că le-ai încercat pe celelalte? - Da, erau în... - Tu de unde ai picat măi flăcău? Eşti atât de naiv încât să mai crezi că uşile se deschid doar cu chei? Auzi la el, erau încuiate. Hahahaha! Un ras copios străbate camera în toate direcţiile, urmat de şoşoteli imperceptibile. Trag aer în piept şi dau să-i răspund interlocutorului meu ascuns. - Nu ştiu ce m-a adus aici... - Confortul întunericului denotă o depresie latenta, iar liniştea e busola care te îndrumă spre centrul labirintului. Rosteşte vocea cu o uşoară inflexiune cordiala. Mă las uşor din palme pe coate apoi mă întind din nou pe spate. Strâng involuntar din dinţi, închid ochii, oricum nu-mi folosesc la nimic, apoi continui conversaţia. - Atunci, tu de ce eşti aici? - Eu nu sunt aici... eu sunt. Tu în schimb, ai intrat aici cu zarva gândurilor tale şi mi-ai perturbat liniştea. Ai înăbuşit aerul cu o îmbulzeală de îndoieli şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, ai vrut să-ţi aprinzi şi o ţigară. - Încă mai vreau să fumez. - Eşti insolent! - Greşeşti în privinţa mea, sunt aici pentru a mă ascunde de trivialităţi, sunt Ă®ntocmai termitelor, te rod dinăuntru înspre afara până nu mai rămâne nimic. Se hrănesc din carnea sufletului tău. Apoi rămâi un stârv, găurit, senil şi inert, ce îngroaşă rândurile mausoleului mediocrităţii. - Şi ai venit aici, crezând că porţi în spinare toată năpasta lumii. Prezumţios caracter mai ai, mă amuzi. Îmi port ţigara de pe un deget pe altul, înainte, înapoi şi înainte iar. Amân răspunsul. Îmi scăpa un oftat. - Nu ne înţelegem… Tu, de ce preferi lipsa luminii? - Eu nu prefer nimic, unde sunt eu, nu e lumina şi nici lipsa ei. Las să-mi cadă capul într-o parte, ating cu obrazul duşumeaua. E rece şi are o textură noduroasă. - Atunci trebuie să fii fericit. - Nu amesteca fericirea în treaba asta, nu are nici o legătura cu lumina, eşti pierdut în preconcepţii. - Nu! Are legătura cu necesitatea întunericului. - Te martirizezi fără rost, nu ai înţeles nimic. Eu sunt întunecime şi scânteiere. Sunt scop şi veleitate. Eu nu am nevoie, eu sunt necesar. - De ce era uşa deschisa? - Pentru că altfel, nu aş mai fi ştiut unde e ieşirea. - Când am intrat aici, am închis uşa, încă mai ştiu unde am lăsat-o. Mă salt cu greu în capul oaselor, îmi proptesc mâinile în şolduri şi-mi arcuiesc spatele dezmorţindu-l. Am pierdut noţiunea timpului, poate pentru că nu am mai fumat. Uşor nedumerit, îmi arunc privirea de la stânga la dreapta şi lovesc nevrotic duşumeaua cu călcâiul. Îmi scapă ţigara. Mă aplec grăbit pipăind pardoseala cu degetele. Nimic. Caut descurajat în continuare. Intru-n sevraj, fruntea mi-este inundată de o sudoare rece, respir adânc şi dau să mă ridic în grabă. Mă lovesc în creştetul capului de tavan şi cad în genunchi pe cioburi. Scrâşnesc din dinţi şi mă răstorn pe o parte. Furios, încep să răcnesc de durere. - Ah, unde eşti blestematule? Ce mi-ai făcut? - Ţi-am dat răgaz să vezi în mine, iar din lăcomie, ai scăpat frâiele realităţii. Un aer îmbâcsit de rătăcire îmi invadează judecata. - Cine eşti? Ce cauţi? Ce vrei? - Nu pot exista fără dorinţa ta dar împreună cu tine mă consum uşor în nimic. Trăiesc la marginea veşniciei, mereu în aşteptare. Sunt în toţi şi nu sunt nimeni. Sunt ceea ce nu poate fi. Inutili, ochii se agită disperaţi în orbite, vrând parcă s-o ia la goană prin odaie. Genunchii îmi ard mocnit şi simt şiroaie de sânge cum se scurg în grabă pe gambă. Blestem şi înjur fără noimă în timp ce străpung întunecimea cu pumnii. Haotic şi fulgerător îmi agit gândurile în cap, le simt plutind asemenea unor fulgi de nea într-un glob de cristal. - Te-ai lăsat pradă întunericului crezând că ai să găseşti scânteia luminii eterne. Ţi-ai confruntat golurile cu îndoieli păgâne. Renunţă la refuz, copleşeşte-ţi aroganţa. Aud foşnituri de frunze şi murmurul unui râu, paşi pe nisip şi valuri ce se ciocnesc de stânci. – În infinitatea întunecimii totul e posibil, asta speram să găsesc. Nu răspunsuri sau noi întrebări, nu dragoste, nu ura, nici leac pentru viaţă sau moarte. Doar o călătorie nesfârşită. - Eşti demn de laudă, micule călător pustnic. Păcat că mica ta veleitate a rămas surprinsă de agnostica izolare. Oricum, timpul, aici, nu poate fi determinat. - Am obosit… - Nu te îngrijora, vei scăpa nevătămat. Poate doar cicatricea depresiei te va urma o vreme. Oricum, totul se vindecă. Mi-am pierdut vigoarea, zac încremenit şi respir în reprize ritmice, asemenea ticăitului unui orologiu vetust. Poate nu e totul pierdut… - Uite ce e, mă gândeam că ai putea să mă ajuţi să găsesc ieşirea. - Ohoho, uşor cu tocmeala, nu eu te-am adus aici şi nici nu vreau să te întemniţez. Ar însemna să-mi provoc o moarte lentă şi dureroasă. - Păi atunci, de ce mai discutăm, spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos în schimbul eliberării mele? - Învoiala pe care încerci să o faci, nu trebuie să o legi cu mine, ci mai degrabă cu tine însuţi. Vorbeşte în dodii, cine se crede? Mişelul, laşul, stă ascuns şi grăieşte doar pe înţelesul lui. Am să mă pierd pentru totdeauna în laguna delabrată a întunericului. E doar vina mea, mi-am căutat libertatea limitându-mă. Aş vrea să pot atinge ceva, să pot înhăţa ceva şi strânge în pumn, ceva să-mi ofere senzaţia realităţii măcar pentru o clipă. Nici rănile nu mă mai dor, nu mai simt nimic decât podeaua asta blestemată. Ţigările s-au dus, s-au pierdut şi ele de mine. Ce rost ar mai avea să aprind vreun chibrit? Mi-au transpirat palmele. Îmi desfac doi nasturi de la cămaşă apoi las gulerul să-mi alunece până la jumătatea umerilor. E cald, respir greoi şi simt cum ochii s-au adâncit în orbite. - Eşti tăcut. Au făcut grămadă peste tine temerile? - Sunt o ruină fără trecut, m-am născut în momentul sfârşitului meu. - Clopotul raţiunii răsună înfundat? Ţi-a astupat cugetul delirul? Ce răspuns mai aşteaptă? Nu vedem cum zac înecat în propriul noroi? Am ruginit, m-am dezmembrat piesă cu piesă. Sunt mort şi nu-mi pot cere îndurare. Îmi merit soarta, m-am aruncat singur în braţele mereu întinse ale nebuniei. Mersul e inerent drumului parcurs, iar eu am călcat învigorat de iluzia unei certitudini, fiecare pas. Ce final anodin… Şi când mă gândesc ce feerie îmbătătoare mă copleşea, atunci când aveam curajul să-mi plănuiesc cu tenacitate viitorul. Acum sunt orb. Ba nu! Acum văd. Doar lumina te poate orbii, iar aici cea mai mică sclipire se dezintegrează, asemenea scânteii de la piatra unei brichete fără gaz; efemeră şi inconsistentă. Ce rost ar mai avea să mă zbat, să alerg neputincios în toate direcţiile? - E uşor să renunţi, să te dai bătut, iar apoi să te aştepţi ca toate trâmbiţele să cânte pentru tine. Însă greşeşti, doar învingătorii se aleg cu laude şi cântece. Învinşii se întorc acasă unde nici nevestele, nici copiii, nu-i mai recunosc. Trebuie să mă ridic, să calc drept şi să păşesc înafara ţarcului obscur în care sunt ţinut prizonier. Îmi încordez gambele, iar durerea din genunchi îmi străbate tot corpul. Îmi îndrept spatele şi-mi las simţurile să intuiască distanţele. Pipăi vlăguit duşumeaua. Cu buricele degetelor urmăresc liniile parchetului. La distanţă de o palmă, simt un corp străin cum se răsuceşte uşor sub greutatea atingerii mele. Cu grijă îi urmăresc traseul şi-l prind între degete. Încordarea dispare, mintea se relaxează iar eu respir mulţumit. E ţigara; tutunul pe care l-am răsucit între degete, captiv într-o foiţă subţire de hârtie. Răbdător, precum avarul ce şi-a regăsit comoara, o strâng grijuliu în palmă. Cu mişcări lente dar sigure, prind cutia de chibrituri şi o deschid cu o singură mână. Îmi proptesc motivul viciului între buze, apoi imediat, gămălia de catran sfârâie şi se animă într-o văpaie biruitoare. Întunericul se deschide înfrânt sub nonşalanţa privirii mele, ţigara se aprinde, iar plămânii-mi sunt inundaţi de plăcerea fumului nociv. Respir. Treptat, băţul de chibrit îşi întâlneşte sorocul, însă întunecimea rămâne vătămată. Puterea asupritoare a întunericul şi-a găsit sfârşitul în vârful bont al unei ţigări; arde şi împrăştie lumină asemenea unui far stingher la marginea ţărmului. Sunt salvat. Cu fiecare încordare a plămânilor, tutunul se împuţinează iar camera se luminează. Uşor, pe nesimţite, diferite forme îşi fac loc prin pătura beznei. Pot desluşi un birou din lemn masiv, marginea unui dulap modest, un pat pentru o singură persoană şi grămezi de cărţi împrăştiate pe toată suprafaţa încăperii. Uşa, la nu mai mult de doi paşi, aşteaptă. E dormitorul adolescenţei mele, mereu a fost. Trag liniştit ultimul fum, las mucul ţigării să cadă în scrumiera de la marginea patului şi mă îndrept calm către uşă. O să-mi pregătesc micul-dejun, e dimineaţă. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | Dialog neclar | |
|
||
|
|
|