FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: Asia rătăcită, ficţional de Ovidiu Bufnilă

Trimis: 06/11/2009 00:28

(al patrulea text)

Şi ce dacă i-am avertizat prin WorldNet? Ce dacă n-au învăţat nimic din felul în care au dispărut America, Europa şi Africa?! S-au rătăcit asiaticii. Pricoliciul de la Arsenal ne-a spus că s-ar fi pierdut Asia în spiritul lui Buddha. Buddha? ne-am mirat noi. Oare despre ce vorbea aşa, în dodii, pricoliciul? Ce mai pusese el la cale? Asia se rătăcise în propria ei penumbră. Gata, nu mai era acolo unde fusese de secole. Se dusese ca un fum. Printre elefanţii albi, printre arborii de cauciuc, printre grămezile de jetoane aurii din cazinoul birmanez, pe cărările de nepătruns ale junglei, se rătăcise în ea însăşi. Da, Asia se consumase pe sine. Se epuizase. Se pierduse în propriul ei imaginar. Aglaia Protopopescu m-a sunat şi-a plîns o oră întreagă la telefon. Ne-am dus cu toţii la capătul digului să aruncăm coroane de flori pentru Mao, pentru tigrii asiatici, pentru împăratul Japoniei, pentru Toranaga şi pentru călugării din Shambala. Stăteam aşa pe digul înspumat şi priveam cum se întinde Oceanul Planetar. Cum apele lui şterg mările, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Japoniei. Din valuri ieşeau balene vărgate care fluierau îndrăcite, ţîşneau peşti zburători vopsiţi în toate culorile curcubeului şi o grămadă de sirene cu nişte ţîţe mari şi obraznice. Burgulis, pălărierul, a încercat să prindă una, dar l-a înşfăcat o caracatiţă mare cît clopotul din Beauburg. Gershwin, ceasornicarul, a încercat să pună mîna pe un cal-de-mare, dar l-a tîrît la fund un rechin regal. În sfîrşit, Elvira Popescu a ţinut o conferinţă despre rolul istoric ce ne revenea în noua conjunctură. Nici n-a terminat bine, cînd o veste cutremurătoare s-a împrăştiat prin Adamville. Australia, Antarctica şi Oceania dispăruseră şi ele. Ca un fum. Isteria a cuprins întregul Adamville, într-o clipită. Guvernatorul a fost spînzurat cît ai zice peşte. Mulţimile au devastat magazinele, iar o mie de nebuni şi-au pus punct final zilelor convinşi că mai târziu moarte vor fi salvaţi de o navă extraterestră. Măcelul a ţinut pînă în zori. Cînd nu s-a mai auzit nici o împuşcătură şi nici glasul agoniei, am zărit-o pe Aglaia Protopopescu umblînd hai-hui prin grădina publică. Avea rochia umplută de sînge şi o privire rătăcită. Mi-a spus că în afară de noi doi n-a mai rămas nimeni în viaţă în întregul Adamville. Tu eşti Eva, iar eu sînt Adam, i-am spus, zîmbind ticălos. Aglaia Protopopescu nici n-a vrut să audă. S-a aruncat în apele mării. Eu m-am urcat într-un cuter şi-am străbătut Oceanul Planetar în lung şi-n lat. Nu-mi venea să cred că sînt singurul supravieţuitor de pe planeta Pămînt, să mor dacă vă mint! Nici nu ştiu cît am navigat aşa, excluzând rost. Într-o bună zi m-am întîlnit cu un spirit care s-a întrupat într-un albatros. Albatrosul s-a aşezat pe bastonul de la prova şi-a vrut să stea la taclale cu mine. Şi-a bătut joc de rasa umană şi mi-a zis că toţi oamenii au fost nişte fraieri şi nişte proşti, de s-au sfîrşit aşa. Eu m-am enervat foarte tare şi-am pocnit zdravăn albatrosul cu o vîslă pînă cînd şi-a dat obştescul sfîrşit.

Ovidiu Bufnilă

Trimis: 06/11/2009 00:29

(comentariu fictional. autor: eu :lol:

)

Cu câteva zile înainte de dispariţia ultimului continent, Aglaia Proptopopescu, hipersenzitivă ca toate fiinţele dotate cu fină ureche muzicală, începu să audă voci. Ca urmare intră tot mai des în transă onirică însă nu ar fi recunoscut never că vocile care-i foşneau unduitor, aproximativ moale dincolo de pavilionul urechii, undeva între ciocănel şi nicovală, păreau mult mai suave decât tropăiturile lipsite de ritm ale civilizatorilor din sintemul ăla … cum naiba îl numiseră nebunaticii de americani? Descoperit aproape în acelaşi timp cu dispariţia lor subită, mass media încă existentă nu apucase să-l consemneze. Aşadar Aglaia auzea voci, mai precis şoapte, suspine, chemări părând să vină de undeva din adâncurile oceanului care se lăfăia cu neruşinare pe fostele suprafeţe de uscat. Luptând cu mijloacele aflate la îndemână, la început încercă să le acopere cu sonorul dat la maxim al propriilor vocalize. Drept urmare, vecinii ei au fost primii daţi dispăruţi de pe Adamville. Martorii spun ca i-ar fi văzut pe malul oceanului plângând sfâşietor şi rugându-se fiecare pe limba lui unor zeităţi mai mult sau mai puţin vizibile, închinându-se diverselor simboluri, plante, obiecte. Chiar şi un melc se bucură de o atenţie plină de cucernicie. Apoi toţi, probabil neprimind răspuns, se aruncară în valuri, unde au mai putut fi văzuţi un timp săltând pe coame şi făcând semne pline de voiciune. Deşi afectată de ştirile neliniştitoare, chanteuza refuză să accepte evidenţa, însă după ultima bătaie din arhipelag, zic ultima pentru că mai fuseseră câteva care zdruncinaseră comunitatea cu ocazia meciurilor de fotbal ca de exemplu şi a alegerilor locale, Aglaia Protopopescu a înţeles, în liniştea care se lăsase, că nu se mai putea împotrivi chemării.
Ascultând cu un aer absent propunerea îndrăgostitului de aria Bernadettei, spuse un “ah” mic, privi valurile şi acolo văzu… Mda, ceea ce văzu o motivă suficent ca să privească în silă ultima rămăşiţă de pământ, aşa că aruncarea ei în ape era divin motivată raţional şi emoţional, ceea ce posibilul ei coleg nu avea de unde să ştie. În consecinţă, ultimul Adam începu să rătăcească singurel pe întinsurile oceanului planetar, sub stele aparent indiferente, legănat de ape, pescuind şi fluierând a pagubă când, lipsit de nimic în undiţă, deschidea conservele din stocul salvat de pe Adamville.
“Offff, oftau în valuri mărunţele sirene de vis, întinzând spre el braţe roze, chemându-l până când, asemeni Aglaiei dupa câteva ore de vocalize, oboseau.
Revenite la bază, treceau prin camera de decontaminare, scăpau de costumul care ţinea la distanţă toate speciile acvatice pe care le avusese vreodată planeta, specii readuse recent la viaţă de Program, treceau pe alături imensele menajerii unde hălăduiau animalele de uscat, fiecare în biotopul specific, şi lunecau aproape pierzându-se în variatatea de rase şi colorații a oamenilor care circulau pe Arcă îmbrăţisându-se cu entuziasm, adunâdu-se ad-hoc în coruri care proslăveau Pacea Planetară.
Ajunse în dreptul Biroului Central îţi ţineau o clipă respiraţia, ştiind deja că raportul de zi avea sa provoace aceeaşi dezamăgire şi azi ca şi ieri, ca şi alaltăieri: ultimul om care mai rămăsese pe suprafaţa planetei nu putea fi adus încă pe Arca, astfel încât, spălate de toxinele secolelor de inovație distructivă, continentele să răsară curate din ape şi o noua eră uimitoare să începă. Cântecul lor era bruiat de amintiri care nu vroiau să se ştergă! Exasperat, Marele Programator ceru înregistrarea acestora, o vizionă şi începu să plângă: era filmul unei seri banale a unui mascul însoţit de prieteni, la o bere.