 |
 | Alexandru Macedonski |  |
|
Kris
Membru recent
 
|
|
Dor Zadarnic
E umed cimbrul pe colina, Macesii par o florarie, Sorgintea râde cristalina, Esti tu, esti tu, copilarie! Din roze ceruri ciocârlia Zvoneste cântece semete, Domneste-n toate veselia, Înapoi venit-ai, tinerete! Dar ce e vis, e o naluca… Ramân cu trista mea nevroza, Cu dorul meu nespus de duca, Spre râul blond, spre ziua roza. - - - - - - - Injurati-ma, prieteni... Înjurati-ma, prieteni, Dati-mi cupa cu amar, Veti avea destula vreme Sa ma plângeti în zadar. Nu sunt înca, nu sunt înca Pe al mortei întunecat car- Înjurati-ma, prieteni, Dati-mi cupa cu amar. Trageti hora de urgie, Si rânjiti cu râs amar- Veti avea destula vreme Sa ma plângeti în zadar. - - - - - - - Asupra Primului Meu Volum Privind la bietul meu album Legat frumos când sta pe masa, Melancolia ma apasa: El e bagajul meu de drum. La soarta însa ma supun… Si daca moartea ma va cere, Încai sa zic ca mângâiere C-am fost în lume rau si bun. - - - - - - - Bucolica Unda Bucolica unda adoarme în tihna de salcii pletoase Ici-colo trasnite cu aur de-a soarelui apoteoza, Când, fragezi pastori, în penumbra, albesc ca idile frumoase, Si goi izbucnesc dintre salcii — egloga lactee si roza. Bucolica unda-i primeste molatica si-nfiorata, Sub blonzii cu plastice feluri se simte schimbata-n femeie, Prelinsa pe nudele corpuri ea tremura, si purpurata O scutura cinic dar dulce miscari onduloase de-almeie. - - - - - - - Noapte de mai Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge Cind poarta cintece-ntre aripi da nastere la razvratiri, Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge Si muzele ca vor ramine amagitoare naluciri ? Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-afla inca, Si primavara cind se-ntoarce si astazi ca si alte dati, Si perschimbat cind nu se afla pamintul falnic intr-o stinca, De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninitati ? Inchisa daca va e lumea, recoboriti-va-ntre roze Parfumele din mai inalta reinnoite-apoteoze, Si-n noaptea blonda ce se culca pe cimpenesti virginitati Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta. Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit; Cintati : nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit. Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara Din inima imbatrinita, din omul reajuns o fiara, Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniti : privighetoarea cinta si liliacul e-nflorit. Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, - Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ? Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis, Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge, Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?... Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze, Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit... Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie, Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie... Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit. Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze; Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze, Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou, Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face , Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace, Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta, Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar... O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far, In aer e parfum de roze. -- Veniti : privighietoarea cinta. Posomorirea fara margini a noptilor de altadata, Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis. E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata. Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda... Se lumina intinsa noapte cu poleieli mingiitoare, Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare. Vestalelor, numai o seară de fericire va mai cer. Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer; Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada, Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada... Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau... Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale: Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin, Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc, Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit... Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit. E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata... Halucinat cind este-auzul, vederea este fer Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin, M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare, Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare, Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem. O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze, Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem, Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare. Veniti, privighetoarea cinta in aeru-mbatat de roze. Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer, Si-aceasta noapte fericita la gitul ei cu salbi de astre S-a coborit pe flori roz-albe si pc padurile albastre, A-ntins subtirile-i zabranic si peste cimp si peste vai A-nseilat nemarginirea cu raze de argint si aur Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai; A revarsat pcste lot locul dumnezeiescul ei tezaur, In atmosfera stravrezie impaciurea si-a intins, Facu sa sune glas de bucium la focul stinelor aprins, Facu izvorul sa-l inghine, padurea sa se-nveseleascab, Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca. Pe om in leaganul ei magic il adormi -- si el uita - Cu clarobscur masca uritul se sterse formele prea bruste, - Facu sa taca zLirniirea adunaturilor de muste, Si zise vailor sa cinte si dealul nu mai pregeta, Si zise vailor sa cinte, si vaile se ridicara, Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara, Si zise pasarei sa cinte, si la porunca uimitoare, Se inalta parfum de roze si cintec de privighietoare Iar cind si mie-mi zise: , , Cinta !", c-un solitar semn ma desteapta, Spre inaltirni neturburate ma reurca pe-o scara sfinta... In aeru-mbatat de roze, veniti : -- privighietoarea cinta. - - - - - - - Noaptea de decembrie Pustie si alba e camera moarta... Si focul sub vatra se stinge scrumit...-- Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta, Cu nici o schinteie în ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit... Si nici o schinteie în ochiu-adormit. Pustie si alba e-ntinsa câmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Salbatica fiara, rastristea-l sfâsie Si luna priveste cu ochiu-otelit...--, E-n negura noptii un alb monolit... Si luna priveste cu ochiu-otelit. Nametii de umbra în juru-i s-aduna... Faptura de huma de mult a pierit Dar fruntea, tot mândra, ramâne în luna -- Chiar alba odaie în noapte-a murit...-- Faptura de huma de mult a pierit. E moarta odaia, si mort e poetul...-- În zare, lupi groaznici s-aud, ragusit, Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul, Un tremol sinistru de vânt-nabusit... Iar crivatul tipa... -- dar el ce-a gresit? Un haos urgia se face cu-ncetul. Urgia e mare si-n gându-i, si-afara, Si luna e rece în el, si pe cer... Si bezna lungeste o strasnica gheara, Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... Si luna e rece în el, si pe cer. Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste... Pe ziduri, alearga albastre naluci... O flacara vie pe cos izbucneste, Se urca, palpita, trosneste, vorbeste... -- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" Si flacara spune: "Aduc inspirarea... Asculta, si cânta, si tânar refii...-- În slava-nvierei îneaca oftarea... Avut si puternic emir voi sa fii". Si flacara spune: "Aduc inspirarea" Si-n alba odaie alearga vibrarea. Rastristea zapezei de-afara dispare... Deasupra-i e aur, si aur e-n zare, -- Si iata-l emirul orasului rar... Palatele sale sunt albe fantasme, S-ascund printre frunze cu poame din basme, Privindu-se-n luciul pârâului clar. Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...-- Prin aer, petale de roze plutesc... Matasea-nflorita marita cu firul Nuante, ce-n umbra, încet, vestejesc...-- Havuzele cânta... -- voci limpezi soptesc... Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul. Si el e emirul, si are-n tezaur, Movile înalte de-argint si de aur, Si jaruri de pietre cu flacari de sori; Hangare-n tot locul, oteluri cumplite -- În grajduri, cai repezi cu foc în copite, Si ochi împrejuru-i -- ori spuza, ori flori. Bagdadul! cer galben si roz ce palpita, Rai de-aripi de vise, si rai de gradini, Argint de izvoare, si zare-aurita -- Bagdadul, poiana de roze si crini -- Djamii -- minarete -- si cer ce palpita. Si el e emirul, si toate le are. E tânar, e farmec, e trasnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gândul mereu, Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare -- Iar el e emirul, si toate le are. Spre Meka-l rapeste credinta -- vointa, Cetatea preasfânta îl cheama în ea, Îi cere simtirea, îi cere fiinta, Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea -- Din talpli pâna-n crestet îi cere fiinta. Dar Meka e-n zarea de flacari -- departe -- De ea o pustie imensa-l desparte Si prada pustiei câti oameni nu cad? Pustia e-o mare aprinsa de soare, Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare -- Si dulce eviata în rozul Bagdad. Si dulce e viata în sali de-alabastru, Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur, În vie lumina tronând ca un astru, Cu albele forme de silfi împrejur, În ochi cu lumina din lotusu-albastru. Dar iata si ziua când robii si-armeaza... Camile gateste, si negrii-armasari, Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza, Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmeaza Spre porti napustita cu mici si cu mari. Si el ce e-n frunte pe-o alba camila, Jar viu de lumina sub rosu-oranisc, S-opreste, o clipa, pe verdele pisc, Privindu-si orasul în roza idila... S-opreste, o clipa, pe verdele pisc... Din ochiul sau mare o lacrima pica, Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc În gloria-i de-aur ușor se ridica... Si lacrima, clara, luceste si pica... Din apa fântânei pe care o stie În urma, mai cere, o data, sa bea... Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie... Aceeasi e apa spre care venea Copil, sa-si alinte blondetea în ea -- Si-ntreaga, fântâna, e tot cum o stie. E tot cum o stie, -- dar searbad la fata, Sub magica-i umbra, un om se rasfata... Mai slut e ca iadul, zdrentaros, si pocit, Hoit jalnic de bube -- de drum prafuit, Viclean la privire, si searbad la fata. De nume-l întreaba emirul, deodata, Si-acesta-i raspunde cu vocea ciudata: -- La Meka plecat-am a merge si eu... -- La Meka?... La Meka?... si vocea ciudata: -- La Meka! La Meka! rasuna mereu. Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste... Pocit, schiop si searbad, abia se târaste... Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult, Dar mica poteca sub pomi serpuieste, O tânara umbra de soare-l fereste, Auzu-i se umple de-un vesel tumult, Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult. Iar el, el emirul, de-asrmenea pleaca -- Pustia-l asteapta în largu-i s-o treaca... Prin prafu-i se-nsira camile si cai, Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere Mai sters decât rozul de flori efemere, Mai stins decât visul pierdutului rai. În largu-i, pustia, sa treaca-l asteapta... Si el nainteaza -- si calea e dreapta -- E dreapta -- tot dreapta -- dar zilele curg, Si foc e în aer, în zori, si-n amurg -- Si el nainteaza -- dar zilele curg. Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare... Si el nainteaza sub flacari de soare... În ochi o naluca de sânge -- în gât Un chin fara margini de sete-arzatoare... Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. -- Si toti nainteaza sub flacari de soare. Si tot fara margini pustia se-ntinde, Si tot nu s-arata orasul preasfânt -- Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde, Si n-o-nvioreaza suflare de vânt -- Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde. Abia ici si colo, gasesc, câteodata, Verdeata de oaza cu dor asteptata... Sageata, alearga cal alb si cal murg, Camilele-alearga sageata si ele, La cântecul apei se fac usurele... Izvor sau citerna în clipa le scurg -- Dar chinul reîncepe -- si zilele curg. Si tot nu s-arata naluca sublima... Si apa, în foale, descreste mereu... Când calul, când omul, s-abate victima, Iar mersul se face din greu, si mai greu... Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile, Dragi tineri, cai ageri, si mândre camile. Si tot nu s-arata cetatea de vise... Merindele, zilnic, în traisti se sfârsesc... Pradalnice zboruri de paseri sosesc... S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise, Camile, cai, oameni cad, pier, se raresc... Doar negrele paseri mereu se-nmultesc -- Si tot nu s-arata cetatea din vise. Cetatea din vise departe e înca, Si vine si ziua cumplita, când el, Ramas din toti singur, sub cer de otel, Pe minte isi simte o noapte adânca... -- Când setea, îndată ce foamea --, grozave la fel. Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stânca Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel. Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile... Sub aeru-n flacari, zac rosi movile. Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot., Oribil palpita aceeasi culoare... E-aprins chiar plamânul hranit cu dogoare, Iar ochii se uita zadarnic, cât pot -- Tot rosu de sânge zaresc peste tot Sub aeru-n flacari al lungilor zile. Si foamea se face mai mare -- mai mare, Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare... Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti... Cutremur e setea, s-a foamei simtire E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti... -- Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti. Abia paseste camila ce-l poarta... Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moarta... -- Dar iata... -- parere sa fie, sau ea?... În zarea de flacari, în zarea de sânge, Luceste... -- Emirul tăria si-o strânge...-- Chiar portile albe le poate vedea... E Meka! E Meka! s-alearga spre ea. Spre albele ziduri, alearga -- alearga, Si albele ziduri, lucesc -- stralucesc, -- Dar Meka pornește si dânsa sa mearga Cu pasuri, ce-n fundul de zari o rapesc, Si albele ziduri, lucesc -- stralucesc! Ca gândul alearga spre alba naluca, Spre poamele de-aur din visu-i ceresc... Camila, cât poate, grabeste sa-l duca... Dar visu-i nu este un vis omenesc -- Si poamele de-aur lucesc -- stralucesc -- Iar alba cetatea ramâne naluca. Ramâne naluca, dar tot o zareste Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint, Si tot catre ele s-ajunga zoreste, Cu toate ca stie prea bine ca-l mint Si porti de topaze, si turnuri de-argint. Ramâne naluca în zarea pustiei Regina trufasa, regina magiei, Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit, Si vede pe-o iazma ca-i trece sub poarta... Pe când sovaieste camila ce-l poarta... Si-n Meka strabate drumetul pocit, Plecat schiop si searbad pe drumul cotit -- Pe când sovaieste camila ce-l poarta... Si moare emirul sub jarul pustiei -- Si focu-n odaie se stinge si el, Iar lupii tot urla pe-ntinsul câmpiei, Si frigul se face un brici de otel... Dar luna cea rece, s-acea dusmanie De lupi care urla -- s-acea saracie Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta, Sunt toate pustia din calea cea dreapta, S-acea izolare, s-acea dezolare, Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare.. Murit-a emirul sub jarul pustiei. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
 |
 | Alexandru Macedonski | |
|
||
|
|
|