 |
 | Albert Camus "Strainul" |  |
|
raluk
Membru junior
 
|
|
Străinul
Albert Camus (roman) Partea întîi I Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri. Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o întocmai scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam¬dată e ca si cum mama n-ar fi murit. Mai târziu înmormîntare, dimpotrivă , va fi un fapt încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială. Am luat autobuzul la ora două. Era nespus de cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau extrem trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem nu¬mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni. Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Scutit de îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproximativ tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia. Azilul e la doi kilometri de sat. Am conceput drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot momentul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri¬cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărt㬺ească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata." Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor¬tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum. Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as¬cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner¬voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di¬rectorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, excluzând să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie. Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca¬pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli¬pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în capot alb, legată la cap cu o bas¬ma colorată. În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar lipsit de reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat privat de să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femela care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru". Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei. După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o elegantă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea. Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost destul de mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai¬zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între¬rupt : "A, nu eşti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, cândva de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, căci la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi ulterior dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi palpitant ceea ce spunea el. În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa¬recare măsură, avea drepturi asupra lor. Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu¬cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi. La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doam¬nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci¬rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin. Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve¬dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in¬trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate persoanele feminine purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem nicicând de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi extrem de slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi¬niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece. Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la absolut orice alt¬ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru.
|
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||||
 |
| |
|
raluk
Membru junior
|
|
Soția plîngea mereu. Eram cumplit de mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por¬tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. Ulterior un răstimp îndeajuns de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era extrem de bună prietenă cu doamna, mama dumnea¬voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."
Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe¬meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu-team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă. Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep¬tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi-lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin mai târziu aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această seară în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi. Eram obosit. Portarul m-a dus la el şi am putut să mă spăl şi să mă dichisesc puţin. Am băut iar o cafea cu lapte, care era extraordinar de bună. Cînd am ieşit, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroşise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fuse¬sem la ţară si simţeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama. Dar am aşteptat în curte, sub un platan. Respiram miro¬sul pămîntului umed şi nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puţin la aceste lucruri, dar atenţia mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniştit. Soarele se înălţase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea şi mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon şi mi-a spus: "Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coşciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?" Am răspuns că nu. El a poruncit în tele¬fon, coborînd vocea: "Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul". Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare şi eu i-am mulţumit. S-a aşezat în spatele biroului, şi-a încrucişat pi¬cioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, laolaltă cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: "E o chestiune de omenie", a spus. Dar în cazul de faţă a permis unui vechi prieten al mamei să ur¬meze convoiul: "Thomas Pérez". Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : "Înţelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el şi cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Şi adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat deosebit de mult. Dar, după sfatul medi¬cului curant, i-am interzis priveghiul de ieri." Am rămas tăcuţi suficient de multă vreme. Directorul s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastra biroului. La un ocazie dat a spus : "Uite, a sosit şi preotul din Marengo. A venit mai de¬vreme." M-a prevenit că ne vor trebui cel puţin trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. În faţa clădirii se afla preotul cu doi copii care-l susține în timpul slujbei. Unul dintre aceştia ţinea o cădelniţă şi preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanţului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis "fiule" şi mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat. Am observat imediat că şuruburile coşciugului erau strînse şi că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în acelaşi timp pe director spunîndu-le că dricul aşteaptă în drum şi pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers nespus de repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul şi cu mine am ieşit cu toţii afară. În faţa uşii am găsit o doamnă pe care nu o cunoşteam : "Domnul Meursault", a spus direc¬torul. N-am auzit numele acelei doamne, am înţeles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe faţa ei osoasă şi prelungă. Apoi ne-am retras cu toţii de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma ce¬lor ce purtau sicriul şi am ieşit din azil. În faţa porţii aştepta dricul. Lăcuit, lunguieţ şi lucitor, te făcea să te gîndeşti la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleţ îmbrăcat ridicol şi un bătrîn care-şi luase un aer de circum¬stanţă. Am înţeles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă şi boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieşit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi şi o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămaşa cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de neted ieşeau la iveală nişte urechi ciudate, blegi şi cu marginile crestate, a căror culoare de un roşu aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. În urmă, directorul, eu şi, încheind convoiul, infirmiera de serviciu şi domnul Pérez. Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra pămîntului şi dogoarea lui creştea cu repeziciune. Nu ştiu de ce am aşteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-şi pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem înspre el şi-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea şi domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărăşiţi de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd şirurile de chiparoşi care urcau pe dealuri pînă aproximativ de cer, pămîntul acesta roşu şi verde, casele acestea rare şi bine conturate, o înţelegeam pe mama. În acest ţinut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un înfățișare inuman şi deprimant. Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că Pérez şchiopăta puţin. Dricul îşi sporea încet-încet viteza şi bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconju¬rau dricul rămăsese şi el în urmă şi mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălţa pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor şi trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. În acelaşi timp, îşi ştergea şi el craniul cu o batistă pe care o ţinea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puţin marginea şepcii. I-am spus: "Poftim ?" El a repetat, arătîndu-mi cerul: "Frige". I-am spus iar: "Da". "Era bătrînă ?" Am răspuns: "Aşa şi aşa", pentru că nu ştiam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul şi l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-şi pălăria în mîna care atîrna privat de vlagă. M-am uitat şi la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ştergea. Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeaşi cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesupor¬tat. La un moment dat, am trecut peste o porţiune a drumu¬lui care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea şi lăsau deschisă pulpa ei lu¬cioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simţeam oarecum pierdut între cerul albastru şi alb şi monotonia acestor cu¬lori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mi¬rosul de piele şi de balegă al dricului, acela de lac şi de tămîie, oboseala unei nopţi de nesomn îmi tulburau privirea şi ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea şi am văzut că lăsase dru¬mul şi o luase peste cîmp. Am mai constatat că în faţa mea drumul făcea o cotitură. Am înţeles că Pérez, care cunoştea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp şi asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simţeam cum îmi zvîcnesc tîmplele. Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranţă şi fi¬resc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciu¬dată, care nu se potrivea cu faţa ei, o voce melodioasă şi tre¬murătoare. Mi-a spus: "Dacă mergem ușor riscăm să facem insolaţie. Dacă mergem prea repede, transpirăm şi în bise¬rică răcim." Avea dreptate. Nu era nici o ieşire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare şi durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau şi stîrneau un luciu apos pe această faţă descompusă. Au mai fost biserica şi ţăranii pe marginea dru¬mului, muşcatele roşii pe mormintele din cimitir, leşinul lui Pérez (ai fi zis, o paiaţă dezmembrată), pămîntul de nuanță sîngelui care se aşezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, aşteptarea în faţa unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului şi bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi cînd m-am gîndit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
|
| |
|
raluk
Membru junior
|
|
II
Trezindu-mă, am înţeles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic aşa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, fireşte, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanţă şi asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, ori¬cum aş fi avut sîmbăta si duminica libere. Bineînţeles, asta nu mă împiedica totuşi să-l înţeleg pe patronul meu. Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram¬vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată mai târziu aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a realizat prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dum¬neata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat. Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru¬tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine. Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, lipsit de pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr. După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era ușor apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine şi a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puţin cam desfun¬date, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuţa de toa¬letă şi patul de alamă. Restul e în părăsire. Puţin mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi şi l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini şi, drept încheiere, am ieşit pe balcon. Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantaloni scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene, şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de satin cafenie, şi tatăl, un omuleţ destul de plăpînd, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înţeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala - păr pomădat şi cravată roşie, haină foarte ajustată cu batistă brodată şi pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme şi se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos. În urma lor, strada a transformat pe încetul pustie. Spectaco¬lele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii şi pisicile. Cerul era senin, dar privat de strălucire, dea¬supra şirurilor de ficuşi plantaţi de-a lungul străzii. Pe tro¬tuarul din faţă, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în faţa uşii şi s-a aşezat călare pe el, sprijinindu-şi braţele pe spătar. Tramvaiele puţin mai înainte înţesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua "La Pierrot", alături de tutungiu, chelne¬rul mătura rumeguşul din sala pustie. Era într-adevăr dumi¬nică. Am întors scaunul şi l-am aşezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două ţigări, am intrat în casă ca să iau o bucăţică de ciocolată şi m-am întors s-o mănînc la fereastră. Puţin ulterior aceea cerul s-a întunecat şi am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuşi încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întu¬necată. Am stat mult timp privind cerul. La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Adu¬ceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoţaţi pe trepte şi pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut pe urmă geamantănaşele lor. Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: "I-am bătut". Şi eu am creat "da", din cap. Din acest mo¬ment, automobilele au început să vină grămadă. Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproximativ imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, ti¬nerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraş sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiţi şi gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din faţă. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se ţineau de braţ. Băieţii potriviseră aşa ca să se întîlnească faţă în faţă cu ele şi le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoşteam, mi-au făcut cu mîna. Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc şi au făcut să pălească primele stele care se înălţau în noapte. Am simţit că mă dor ochii tot privind aşa trotuarele cu încărcătura lor de oameni şi lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud şi tramvaiele, la intervale regulate, îşi aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brăţară de argint. Puţin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare şi cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor şi a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimţite, pînă ce întâia pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar necesită să cinez. Mă durea puţin gîtul pentru că-l ţinusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine şi maca-roane, le-am preparat şi am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise şi mi s-a făcut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un punct final al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu nişte resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
|
| |
|
raluk
Membru junior
|
|
III
Astăzi am confecționat mult la birou. Patronul a fost binevoi¬tor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit şi în afară de asta a vrut să ştie cîţi ani avea mama. Am spus "vreo şaizeci" ca să nu greşesc şi nu ştiu de ce a părut să respire uşurat şi să considere asta o afacere încheiată. O mulţime de conosamente se adunau necontenit pe ma¬sa mea şi a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mîini. La prînz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puţină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuinţat toată ziua. I-am spus într-o zi pa¬tronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuşi decît un amănunt lipsit de importanţă. Am plecat cam tîrziu, la douăsprezece şi jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediţie. Biroul dă spre mare şi am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanţuri şi explozii. Emmanuel m-a întrebat "ce-ar fi dacă ne-am urca"'şi eu am început să alerg. Camionul ne-a depăşit şi noi ne-am avîntat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot şi praf. Nu mai vedeam nimic şi nu simţeam decît elanul dezordonat al goanei, printre troleuri şi maşini, catarge care dansau pe cer şi corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintîi şi am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se aşeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf şi soare. Emmanuel rîdea de se strîmba. Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pîntecele lui mare, cu şorţul şi mustăţile albe. M-a întrebat dacă "mă simţeam bine totuşi". I-am spus că da şi că mi-era foame. Am mîncat destul de rapid şi am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puţin pentru că băusem prea mult vin şi, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era tîrziu şi am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou şi seara, plecînd, am fost bucuros să mă întorc acasă mergînd încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simţeam bine. Totuşi, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi. Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o ec¬zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind laolaltă cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. Ulterior ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să ştie. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai îşi ocăra cîinele. Îi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" şi cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci ,fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reţinută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui şi gemea. Chiar în acest ocazie a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. În cartier se spune că e întreţinut de femei. Cînd îl întrebi ce meserie are, e totuşi "magaziner". În gene¬ral nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea şi uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeşte Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi şi cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna cumplit de corect. Şi el mi-a spus, vorbind despre Salamano: "Urîtă treabă !" M-a întrebat dacă asta mă scîrbeşte şi i-am spus că nu. Am urcat amîndoi scara şi eram pe punctul de a mă des¬părţi de el cînd mi-a spus : "Am acasă cîrnaţi şi vin. Nu vrei să mănînci cu mine ?" M-am gîndit că asta mă scutea să mai gătesc şi am primit. Are şi el numai o cameră şi o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb şi roz, fotografii de campioni şi două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară şi patul desfăcut. A aprins mai întîi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar şi s-a legat la mîna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină. "Mă înţelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sînt om rău, dar mă aprind iute. Ăla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă eşti bărbat». I-am zis: «Ia vezi-ţi de treabă». Mi-a zis că nu sînt bărbat. Atunci am coborît si i-am spus: «Destul! Sau te linişteşti sau te ating». Mi-a răspuns : «Nu zău !». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, aşa lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul şi i-am dat doi pumni. L-a umplut sîngele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da»". În tot acest timp, Sintès îşi potrivea pansamentul. Eu şe¬deam pe pat. Mi-a spus: "Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat." Era adevărat şi am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoşteam viaţa, că puteam să-l ajut şi că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic şi el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulţumit. A scos nişte cîrnaţi, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacîmuri şi două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am aşezat la masă. Mîncînd, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puţin la început. "Am știut o doamnă... Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea." Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreţinuse. Eu n-am răspuns nimic şi totuşi el a inclus fără întârziere că ştia ce se spune în cartier, dar că el are conştiinţa curată şi că e maga¬ziner. "Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înşelătorie la mijloc." Îi dădea atît cît să aibă din ce trăi. Plătea el însuşi chiria camerei şi-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mîncare. "Trei sute de franci pentru cameră, şase sute de franci pentru mîncare, o pereche de cio¬rapi din cînd în cînd, asta tăcea o mie de franci. Şi doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puţin, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuşi, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi şi tu măcar o jumătate de zi ? M-ai uşura puţin de toate aceste fleacuri. Ţi-am cumpărat un ținută nou luna asta, ţi-am dat douăzeci de franci pe zi, îţi plătesc chiria şi tu, tu stai şi bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua şi zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine şi tu te porţi urît cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reuşea şi am băgat eu de seamă că e o înşelătorie la mijloc."' Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de lo¬terie si că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai tîrziu găsise o chitanţă de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brăţări. Pînă atunci nu ştiuse de existenta acestor brăţări. "Am văzut eu bine că era o înşelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întîi am bătut-o. Şi pe urmă i-am spus totul verde în faţă. I-am spus că ea nu voia decît să-şi facă de cap. Cum i-am spus, înţelegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru fe¬lul cum te tin ?! Abia mai tîrziu ai să-ti dai seama ce-ai pier¬dut»." O bătuse pînă la sînge. Înainte n-o bătea. "O plesneam, dar cu milă, ca să zic aşa. Ea ţipa un pic. Eu trăgeam obloanele şi totul se sfîrşea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Şi mai târziu mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns." Mi-a explicat atunci că de aceea avea trebuință de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cît despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin şi-mi ardeau tîmplele. Fumam ţigările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie si duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a continuat. Ceea ce-l supăra "era că mai avea chef să se culce cu ea". Dar voia s-o pedepsească. Se gîndise întîi s-o ducă într-un hotel şi să cheme poliţia de moravuri ca să provoace scandal şi s-o pună să-şi scoată condicuţă. Pe urmă se adre¬sase unor prieteni pe care-i avea printre borfaşi. Aceştia nu găsiseră nimic. Şi, după cum îmi atrăgea Raymond atenţia, nu era aşadar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta şi ei au propus atunci s-o "însemneze". Dar nu asta voia el. Avea să se gîndească. Mai întîi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să ştie ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înşelătorie la mijloc şi mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită şi ce aş face în locul lui; i-am spus că nu puteai şti niciodată, dar că e firesc să o pe¬depsească. Am mai băut puţin vin. El a aprins o ţigară şi mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare "plină de înjurături şi în acelaşi timp de lucruri care s-o facă să re¬grete". După aceea, cînd ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea şi "chiar în momentul culminant" are să o scuipe în obraz şi s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în dispoziție să scrie scrisoarea de care avea necesitate şi că se gîndise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam ni¬mic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc şi am răspuns că nu. Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile şi restul de cîrnat rece pe care nu-l mîncasem. A şters cu grijă muşamaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hîrtie cu pătrăţele, un plic galben, un toc de lemn roşu şi o călimară pătrată cu cerneală violetă. Cînd mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întîmplare, dar m-am străduit să-l mulţumesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un pretext să-l nemulţumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumînd, clătinînd din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost extrem mulţumit. Mi-a spus: "Ştiam eu că tu cunoşti viaţa". Întîi nu mi-am dat seama că mă tutuieşte. Numai cînd mi-a declarat: "Acum eşti un adevărat prieten", asta m-a frapat. A repetat fraza şi eu i-am spus: "Da". Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui şi el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea şi am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puţin fumînd, minus să spunem nimic. Afară, totul era liniştit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: "E tîrziu". Raymond socotea şi el la fel. A făcut observaţia că timpul trece repede şi, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfăţişare tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întîi, n-am înţeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un fapt care trebuia să se întîmple într-o zi. Asta era şi părerea mea. M-am ridicat, Raymond mi-a strîns mîna cu putere si mi-a spus că bărbaţii se înţeleg întotdeauna între ei. Ieşind de la el, am închis uşa şi am rămas puţin în întuneric, pe palier. Casa era liniştită si din adîncurile scării în spirală urca o adiere nedesluşită şi umedă. N-auzeam decît cum îmi zvîcneşte sîngele care-mi vîjîia în urechi. Am stat nemişcat. Dar în camera bătrînului Salamano cîinele a gemut surd. |
|||||||||||
|
|||||||||||||
|
 | Albert Camus "Strainul" | |
|
||
|
|
|