FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: [AimeeR] Chemare

Trimis: 29/07/2015 18:38

„Azi, prima oară îţi scriu, un cuvânt pentru mai târziu.”

Nu, nu. Azi, pentru întâia dată, sunt gata să te chem.
Da, răbdarea – răbdarea se spune că e cheia succesului. Dar sunt sătulă de aşteptat ca imposibilul să vină să-mi ofere un mare buchet de trandafiri roşii. Roşii, într-adevar, şi nu încerc să fiu clişeică, dar asta e culoarea care îmi pictează obrajii când… ei bine, ştii tu… când acea senzaţie de euforie îmi intoxică mintea, îmi tulbură stomacul (ştiu că sunt numiţi fluturaşi, dar pur şi simplu metafora asta zaharisită nu îşi are locul în povestea mea) şi îmi constituie impresia că am aripioare. Vezi? Ăsta e motivul pentru care nu port tocuri. Nu îmi plac înalţimile, fiindcă există riscul să cazi. Şi nu sunt o mare fană a poveştii cu drobul de sare, însă pericolul se află şi e tare dureros atunci îndată ce cazi; rana cu care te alegi e atât fizica, cât şi pshică. E efectiv traumatizant.

Adică, gândeşte-te, acum eşti pe tocurile noilor tăi pantofi (de firmă, evident, căci acum eşti „sus”) îndreptându-te cu paşi mărunţi, dar hotarâţi către uşa care deschide misteriosul tău viitor (un interviu pentru un job de vară) şi brusc îţi apare în cale prima piedică (o piatră) din lungul şi anevoiosul drum al succesului; şi nu poţi să o eviţi; şi cazi; şi în timp ce lacrimile ţi se adună în colţurile ochilor stimulate de ruşinea pe care ţi-o stimulează ideea că AŞA CEVA ţi s-a întâmplat în văzul tuturor trecătorilor de pe stradă şi că probabil mâine toţi vor afla cum TU ai fost protagonista unei căzături atât de ridicole, nu poţi decât să te gândeşti la cât de bine te simţeai atunci când erai la înalţime (în picioare), în siguranţa încălţămintei tale inedite şi la cât de încântător ar fi fost să îţi poţi continua drumul scutit de nici o altă problemă. Dar faptul e consumat şi tot ceea ce poţi să faci e să te ridici cu o atitudine cât se poate de mândră şi încrezătoare, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, să te scuturi de stânjeneala care ţi s-a prins de haine şi ameninţă să îţi intre în tegument şi să pleci. Da, să părăseşti „locul faptei” cât mai rapid posibil, te contribuie pe tine şi pe ceilalti martori ai întâmplarii să vă detaşaţi într-un timp mai compact de firul micului „dezastru”. Dar urmând cursul străzii tale, când toţi au uitat povestea incidentului sau cel puţin o mai rememorează în detalii vagi, tu încă o simţi complet şi proaspăt cu sufletul şi mintea, căci durerea provocată de rana de la genunchiul stâng îţi înţeapă continuu memoria. Şi deşi tu mergi înainte, cu impresia imaginii intacte, undeva, acolo, fisura există şi deşi doar tu eşti conştientă de asta, nimic, dar nimic nu te va putea readuce la starea iniţială, căci odată cu căzătura ai mai coborât o treaptă imaginară.

În fond, nu despre asta voiam să vorbesc. Sau poate chiar asta e esenţa, adevărul că teama de a cădea îmi face imposibilă dorinţa de a încerca; că oricât aş aştepta nu cred că voi fi pregătită.
În marea mulţime gălăgioasă, disperată să descopere secretul lui Eros, să guste din povestea lui cu Psyche şi să consulte iluzoriu Oracolul din Delphi, eu mă învârt buimacă, negăsindu-mi calea. Adică, da! Fiecare visează, speră, râvneşte la dragoste! Dar oare marea noastră goană nu e inutilă? Oare nu ne rănim mai mult decât să ne iubim? Am fost odată acolo, sus, şi un pas greşit, o decizie, ne-a costat căderea. Şi după atât de multă vreme încă mai simţim durerea rănii, acuzându-ne unii pe alţii când, de fapt, toţi suntem vinovaţi. Am căzut ţinându-ne de mână şi ne-am rătăcit în societatea asta mare.

Poate ar trebui să ne împreunăm toţi membrele şi poate convingerea ce ne-am oferi-o unii altora prin strânsoarea degetelor să rupă lacătele inimilor noastre triste şi să putem în sfârşit… iubi.
Aşadar, chemarea mea din cuvinte aşezate pe o foaie, o pun într-o sticlă şi o trimit pe întinsa mare. Iar atunci când o vei primi să ştii că eu te aştept, ţinând o lume întreagă de mână, să învăţăm să iubim.