FORUMUL SCRIITORILOR AMATORI :: "Sãrmanul Dionis" de Mihai Eminescu

Trimis: 04/04/2007 17:22

...ºi tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De aº avea trei ochi aº vedea-o ºi mai mare, ºi cu cât mai mulþi ochi aº avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-ºi proporþiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Sã ne-nchipuim lumea redusã la dimensiunile unui glonte, ºi toate celea din ea scãzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaþi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul ºi în proporþiunile în care le pricepem noi. Sã ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — acelaºi lucru. Cu proporþiuni neschimbate — o lume înmiit de mare ºi alta înmiit de micã ar fi pentru noi tot atât de mare. ªi obiectele ce le vãd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi — mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine ºtie dacã nu trãim într-o lume microscopicã ºi numai fãptura ochilor noºtri ne face s-o vedem în mãrimea în care o vedem? Cine ºtie dacã nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, ºi nu aude fiecare sunet într-alt fel — ºi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aºa, altul altfel, îi uneºte în înþelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferiþilor oameni — numai individul, acelaºi rãmâind, o aude într-un fel.

ªi, într-un spaþiu închipuit ca fãrã margini, nu este o bucatã a lui, oricât de mare ºi oricât de micã ar fi, numai o picãturã în raport cu nemãrginirea? Asemenea, în eternitatea fãrã margini nu este orice bucatã de timp, oricât de mare sau oricât de micã, numai o clipã suspendatã? ªi iatã cum. Presupuind lumea redusã la un bob de rouã ºi raporturile de timp, la o picãturã de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, ºi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta ºi ar cugeta tot atâta ca în evii noºtri — evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noºtri. În ce nefinire microscopicã s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetãtori, în ce infinire de timp clipa de bucurie — ºi toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca ºi azi.

...În faptã lumea-i visul sufletului nostru. Nu existã nici timp, nici spaþiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut ºi viitor e în sufletul meu, ca pãdurea într-un sâmbure de ghindã, ºi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouã. Dacã am afla misterul prin care sã ne punem în legãturã cu aceste douã ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni ºi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trãi aievea în trecut ºi am putea locui lumea stelelor ºi a soarelui. Pãcat cã ºtiinþa necromanþiei ºi acea a astrologiei s-au pierdut -cine ºtie câte mistere ne-ar fi descoperit în aceastã privinþã! Dacã omenirea este un vis — de ce n-am putea sã coordonãm ºirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevãrat cã existã un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastrã — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaºi întotdeauna, existã ºi lucreazã simultan. Sã trãiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemãrginirea dispoziþiunii lui, o clipã de timp în împãrþibilitatea sa infinitezimalã, care nu înceteazã în veci. În aceste atome de spaþiu ºi timp, cât infinit! Dac-aº putea ºi eu sã mã pierd în infinitatea sufletului meu pân' în acea fazã a emanaþiunii lui care se numeºte epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu... ºi cu toate acestea...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu drept cuvânt cititorul va fi clãtit din cap ºi va fi întrebat — prin mintea cãrui muritor treceau aceste idei? Existenþa idealã a acestor reflecþiuni avea de izvor de emanaþiune un cap cu plete de o sãlbãtãcitã neregularitate, înfundat într-o cãciulã de miel. Era noapte ºi ploaia cãdea mãruntã pe stradele nepavate, strâmte ºi noroioase ce trec prin noianul de case mici ºi rãu zidite din care consistã partea cea mare a capitalei României, ºi prin bãlþile de noroi ce împroºcau pe cutezãtorul ce se încredea perfidelor unde treceau niºte ciubote mari cãrora nu le-ar fi pãsat nici de potop, cu atât mai vârtos cã aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conþinut îndatã ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispãrea prin ºiroaiele ploii, care dederã capului sãu profilul unui berbec plouat, ºi te mirai ce mai rezistã torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crâºme ºi prãvãlii pãtrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari ºi nespãlate, o luminã murdarã, mai slãbitã încã prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanþios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin îºi fãcea de vorbã cu pãreþii ºi cu vântul; câte-o femeie cu faþa înfundatã în capºon îºi desfãºura trecãtoarele umbre prin spaþiul neguros, asemenea zeilor întunecaþi din epopeile nordice... Dintr-o crâºmã deschisã s-auzea o vioarã schingiuitã. Metafizicul nostru se apropie sã se uite ºi razele pãtrunserã prin uºã ºi-i lovirã faþa. Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Faþa era de acea dulceaþã vânãtã albã ca ºi marmura în umbrã, cam trasã fãrã a fi uscatã, ºi ochii tãiaþi în forma migdalei erau de acea intensivã voluptate pe care o are catifeaua neagrã. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin ºi cu toate astea atât de inocent trecu peste faþa lui la spectacolul ce-l privea. — Ce era adicã: Un bãiet de þigan cu capul mic într-o pãlãrie a cãror margini erau simbolul nimerit al nemãrginirii, cu ciubote în care ar fi încãput întreg ºi într-un surtuc lung de-i ajungea la cãlcâi ºi care fãrã îndoialã nu era al lui, schinjuia c-un arcuº ce rãmãsese în câteva fire de pãr ºi, cu degetele uscate, piºca niºte coarde false care þârliau nervos, iarã împrejuru-i frãmânta pãmântul un ungur lung, cu picioarele goale bãgate în papuci mari umpluþi cu paie. Oricât de neplãcut sã fi fost spectacolul pentru simþul estetic al cãlãtorului meu, el avu o influenþã salutarã asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, bãgã de samã cã ploaia-l udase pânã la piele. El intrã într-o cafenea de alãturi, ca sã se usuce. Ridicându-ºi cãciula cea miþoasã, vedem o frunte atât de netedã, albã, corect boltitã, care coincide pe perfect cu faþa într-adevãr plãcutã a tânãrului meu. Pãrul numai cam prea lung curgea în viþe pânã pe spate, dar uscãciunea neagrã ºi sãlbatecã a pãrului contrasta plãcut cu faþa finã, dulce ºi copilãreascã a bãietanului. Îºi puse în cui paltonul ud ºi, la aroma îmbãtãtoare a unei cafele turceºti, ochii lui cei moi ºi strãluciþi se pierdurã iar în acea intensivã visãtorie care stã câteodatã atât de bine bãieþilor, pentru cã seriozitatea contrasteazã totdeauna plãcut cu faþa de copil. Între aceºti muri afumaþi, plini de mirosul tutunului, de trãncãnirea jucãtorilor de domino ºi de cadenþata bãtaie a unui orologiu de lemn, ardeau lãmpi somnoroase rãspândind dungi de galbenã luminã prin aerul apãsat. Dionis fãcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit ºi adesea surâdea. Surâsul sãu era foarte inocent, dulce l-am putea numi, ºi totuºi de o profundã melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenþã -cum sunt numeroase la noi — fãrã de speranþã ºi, afarã de aceea, determinat prin naºtere la nepozitivism. În introducerea acestor ºiruri am surprins unele din cugetãrile care-l preocupau în genere — ºi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — ºi mai cu seamã cel sãrac
— ºi Dionis era un bãiet sãrac. Prin natura sa predispusã, el devenea ºi mai sãrac. Era tânãr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rãu... ce viaþã-l aºteaptã pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... ºi aceastã libertate de alegere în elementele de culturã îl fãcea sã citeascã numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteascã atât de visãtoare. Lucruri mistice, subtilitãþi metafizice îi atrãgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare cã pentru el visul era o viaþã ºi viaþa un vis? Era minune cã devenea superstiþios? Adesea îºi închipuise el însuºi cât de triºti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieþii lui — o frunzã pe apã. Lipsit de iubire — cãci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurãtate, în neputinþã sufleteascã de a-ºi crea o soartã mai fericitã, el ºtia cã în "aceastã ordine a realitãþii", cum o numea el, nu-l va întâlni nici un zâmbet ºi nici o lacrimã -neiubit ºi neurât de cineva, se va stinge asemenea unei scântei dupã care nu-ntreabã nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colþ întunecos ºi painjinit din arhiva unei cancelarii, ºi atmosfera leneºã ºi flegmaticã a cafenelei — asta era toatã viaþa lui. Cine-ntreabã dacã ºi el are inimã, dacã ºi lui i-ar plãcea sã umble frumos îmbrãcat, cum sunt întrebaþi atâþia copii — dacã ºi el ar dori — sã iubeascã? Sã iubeascã — ideea aceasta îi strângea adesea inima. Cum ar fi ºtiut el sã iubeascã! Cum ar fi purtat pe mâini, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea ºi-o închipuia pe acea umbrã argintie cu faþa albã ºi pãr de aur — cãci toate idealele sunt blonde
— ºi parcã simþea mâinuþele-i calde ºi înguste în brațele lui, ºi parcã-i topea ochii sãrutându-i, ºi parcã i se topea sufletul, fiinþa, viaþa, privind-o... vecinic privind-o.

Pe ici pe colo pe la mese se zãreau grupe de jucãtori de cãrþi, oameni cu pãrul în dezordine, þinând cãrþile într-o mânã ce tremura, plesnind din degete cu cealaltã cândva de-a bate, miºcându-ºi buzele fãrã a zice o vorbã ºi trãgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gurã din cafeaua ºi berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu cridã pe postavul verde al biliardului; unul cu pãlãria naltã pe ceafã ºi cu palmele unite pe spate, c-o þigarã lungã în gurã a cãrei independenþã era mãrginitã numai de buzele individului, se uita — dracu ºtie, cu interes ori aºa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atârnat în afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al bãtrânului timp, sunã de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, samã cã se scursese a 12-a orã a nopþii. Dionis se porni spre casã. Afarã ploaia încetase ºi, prin mrejele ºi valurile de nouri negri-vineþi, luna trecea palidã ºi rece. În mijlocul unei grãdini pustii, unde lobodele ºi buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi, se înãlþau ochii de fereastã spartã a unei case vechi a cãrei streºinã de ºindrilã era putredã ºi acoperitã c-un muºchi care strãlucea ca bruma în lumina cea rece a lunii. Niºte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uºa mare deschisã în balconul catului de sus se clãtina scârþâind în vânt ºi numai într-o þâþânã, treptele erau putrede ºi negre — pe ici pe colo lipsea câte una, aºa încât trebuiai sã treci douã deodatã ºi balconul de lemn se clãtina sub paºi. El trecu prin hãþiºul grãdinii ºi prin zãplazurile nãruite ºi urcã iute scãrile. Uºile toate erau deschise. El intrã într-o camerã naltã, spaþioasã ºi goalã. Pereþii erau negri de ºiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod ºi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi ºi gratiile erau rupte, numai rãdãcinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. În colþurile tavanului cu grinzi destul de lungi ºi mohorâte painjenii îºi exercitau tãcuta ºi paºnica lor industrie; într-un colþ al casei, la pãmânt, dormeau una peste alta vo câteva sute de cãrþi vechi, multe din ele greceºti, umplute de învãþãturã bizantinã; în alt colþ, un pat, adicã câteva scânduri pe doi cãpriori, acoperite c-un mindir de paie ºi c-o plapomã roºie. Înaintea patului o masã murdarã, al cãrei lemn grunzuros de vechime era tãiat cu litere latine ºi gotice; pe ea hârtii, versuri, ziare rupte, broºuri efemere din câte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevãr pãgâneascã. Luna îºi vãrsa lumina ei cea fantasticã prin ferestrele mari, albind podelele de pãreau unse cu cridã; pereþii posomorâþi aveau, pe unde ajungea lumina lunii, douã cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pânzele de painjin strãluceau vioi în lunã ºi deasupra cãrþilor dorminde în colþ se ivea o îngereascã umbrã de om. Era aninat într-un cui bustul în mãrime naturalã a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu pãr negru ºi lung, cu buzele subþiri ºi roze, cu faþa finã ºi albã ca tãiatã-n marmurã ºi cu niºte ochi albaºtri mari sub mari sprâncene ºi gene lungi negre. Ochii cei albaºtri ai copilului erau aºa de strãluciþi, de un colorit atât de limpede ºi senin, încât pãreau cã privesc cu inocenþa, cu dulceaþa lor mai femeiascã asupra spectatorului. Cu toate cã acel portret înfãþiºa un chip îmbrãcat bãrbãteºte, însã mâinile cele dulci, mici, albe, trãsurile feþei de o paloare delicatã, umedã, strãlucitã, moale, ochii de o adâncime nespusã, fruntea uscatã ºi femeieºtemicã, pãrul undoind, cam prea lung — te-ar fi fãcut a crede cã e chipul unei soții travestite. Visãtorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plinã a lunii pãrea viu, ochii lui erau plini de o superstiþioasã nerozie, el ºopti încet ºi cu glasul înecat de lacrimi: "Bunã sarã, papà!", umbra pãrea cã-i surâde din cadrul ei de lemn -el s-apropie ºi sãrutã mâinile portretului, apoi faþa, gura, ochii cei de foc vânãt. Înecat de iubire pentru o fiinþã ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sã þie astã seară cu aerul rãcoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sã þie dulcea, neînþeleasa, dar atât de fericita lui nebunie. Va sã zicã asupra acestui chip îºi concentrase el amorul lui, atâta formã avea pustiita, sãrmana lui viaþã — un portret!... Da, era tatãl sãu, îndată ce fusese în vârsta lui de acum. Mumã-sa, o femeie palidã, naltã, blondã, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatãl sãu; de acel copil cine ºtie cum rãtãcit în clasele poporului de jos. Misterios, fãrã sã spuie cuiva secretul numelui lui, el ºedea în casa preotului bãtrân a cãrui fiicã era Maria. Ei se iubirã. În toatã ziua el îi promitea cã taina sufletului sãu îºi va avea sfârºitul, cã el o va lua de soþie, cã o soartã auritã o aºteaptã. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil închis la culoare — o deschise — o citi — o rupse bucãþi ºi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament pãrea a fi dupã cât se putea pricepe din bucãþile rupte. El muri în spitalul de alienaþi... palid, mut pânã-n ultimul moment, preocupat pare cã de a ascunde un secret mare.

Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vãduvita sa mumã îl crescu pe el cum putu din lucrul mâinilor ei — mâini delicate de doamnã — faþa ei palidã ca ceara, ochii ei de-o întunecatã blândeþe aveau numai pentru el grijã ºi înþelegere — pentru el -ºi pentru portret. De copil încã el admira ochii cei frumoºi ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce elegant a fost papà! zicea el surâzând ºi mumã-sa, auzindu-l, îºi ºtergea într-ascuns lacrimile ei.

— Ochii? nu-i aºa, Dionis — ochii!
— Da, mamã!
— Aceºti ochi!... O dacã i-ai fi vãzut tu aceºti ochi vrodatã în viaþa ta þi s-ar fi pãrut cã-i revezi în fiecare vânãtã stea a dimineþii, în fiecare undã albastrã, prin fiecare geanã de nori. Cât era de frumos acest copil ºi ce tânãr a murit! Frumoºi au înmãrmurit ochii lui în negurile gândirii mele, ca de pildă ar rãmãnea prin nouri, pe bolta întunecoasã, douã, numai douã stele vinete... ª-apoi îl lua în braþele ei, îl dezmierda, îl sãruta. Afarã de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rãu — dar cum se putea altfel — îl iubea aºa de mult! Singura ei plăcere într-o viaþã fãrã speranþã, fãrã viitor, fãrã mulþumire, ea nu mai avea dureri, nici plăceri decât acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasã ºi tristã a sufletului sãu de copil. Ce gândea copilul cu mintea lui naivã, o vorbã, un vis, o preocupa zile întregi — zile întregi putea medita asupra unui cuvânt ieºit din nebunatica sa gurã. Darã, consumatã de lipse, ea se stinse într-o zi. În delirul ei, ea trase mâna copilului º-o ascunse în sân, lângã inimã, s-o încãlzeascã — un simbol al vieþii ei întregi!

De-atunce fizionomia, surâsul lui cãpãtase acea umbrã dulce de tristeþe care îl fãcea atât de interesant — ºi irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui însuºi nici nu-i trecea prin minte cã pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-l iubise nimeni în lume afarã de mumã-sa — cum l-ar fi putut iubi pe el, atât de singur, atât de sãrac, atât de fãrã viitor! Nu-ºi are fiecare om, gândea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sãi, ca sã-i iubeascã — cui ce-i pasã de mine? Cum trãiesc voi ºi muri, de nimene plâns, de nimene iubit.

Luna s-ascunse într-un nor negru spintecat în douã rânduri de lungi fulgere roºii — casa se întunecã — ºi nu se mai vãzu nici umbra din perete a portretului, nici umbra înaltã a lui Dionis. El aprinse lumina.

Sã privim acum ºi la sãrãcia iluminatã de razele unei lumânãri de sãu bãgate în gâtul unui clondir ce þinea loc de sfeºnic. Ce vizunie -ºi aici, aici petrecea el vara ºi iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trãsnea grinda în odaie, criºcau lemnele ºi pietrele, vântul lãtra prin gardurile ºi ramurile ninse; ar fi vroit sã doarmã, sã viseze, dar gerul îi îngheþa pleoapele ºi-i painjinea ochii. Surtucul lui pe lângã acestea era mai mult urzealã decât bãtãturã, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare cã ºi vântul în urma lui. Oamenii cãscau ironic gura când îl vedeau... ªi-n asemenea momente, în lungile ºi friguroasele nopþi de iarnã, crede cineva cum cã el, redus pânã la culmea mizeriei, devenea trist? Aºa era elementul sãu. O lume întreagã de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizarã ºi mai cu neputinþã. El bãga de samã cã gândirile lui adesea se transformau în ºiruri ritmice, în vorbe rimate, ºi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hârtie... mai ales garafa goalã era în stare de a-l umplea de cugetãri melancolice...

Ah! garafa pântecoasã doar de sfeºnic mai e bunã
ªi mucoasa lumânare sfârâind sãul ºi-l arde
ªi-n aceastã sãrãcie te inspirã, cântã barde -
Bani n-am mai vãzut de-un secol, vin n-am mai bãut de-o lunã.

Un regat pentr-o þigarã, s-umplu norii de zãpadã
Cu himere!... Dar de unde? Scârþâie de vânt fereasta,
În pod miaunã motanii — la curcani vânãtã-i creasta
ªi cu pasuri melancolici meditând umblã-n ogradã.

Uh! ce frig... îmi vãd suflarea — ºi cãciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravãn — iar de coate nici cã-mi pasã
Ca þiganul, care bagã degetul prin rara casã
De nãvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un ºoarec Doamne — mãcar totuºi are blanã -
Mi-aº mânca cãrþile mele — nici cã mi-ar pãsa de ger...
Mi-ar pãrea superbã, dulce o bucatã din Homer,
Un palat borta-n perete ºi nevasta — o icoanã.

Pe pereþi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploºniþele roºii, de þi-i drag sã te-uiþi la ele!
Greu li-i de mindir de paie ºi apoi din biata-mi piele
Nici cã au ce sã mai sugã. — Într-un roi mai de un stânjen

Au ieºit la promenadã — ce petrecere gentilã!
Ploºniþa ceea-i bãtrânã, cuvios în mers pãºeºte;
Cela-i cavaler... e iute... oare ºtie franþuzeºte?
Cea ce-ncunjurã mulþimea i-o romanticã copilã.

Bruh! mi-i frig — Iatã pe mânã cum codeºte-un negru purec
Sã-mi moi degetul în gurã — am sã-l prind — ba las sãracul.
Pripãºit la vro femeie, ºtiu cã ar vedea pe dracul —
Darã eu — ce-mi pasã mie — bietul "îns!" la ce sã-l purec?

ªi motanul toarce-n sobã — de blazat ce-i. Mãi motane,
Vinã-ncoa sã stãm de vorbã, unice amic ºi ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mâþe, zãu! cã-n el te-aº pune vornic,
Ca sã ºtii ºi tu odatã boieria ce-i, sãrmane!

Oare ce gândeºte hâtrul de stã ghem ºi toarce-ntruna?
Ce idei se-nºirã dulce în mâþeasca-i fantazie?
Vro cucoanã cu-albã blanã cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în ºurã, orãiî în pod în gãvãunã?

De-ar fi-n lume numai mâþe — tot poet aº fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlãind — un Garrick,
Ziua tologit în soare pândind cozile de ºoaric
Noaptea-n pod, cerdac ºi streºini heinizând duios la lunã.

Filozof de-aº fi — simþirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apãr
ªi junimei generoase, domniºoarelor ce scapãr
Li arãt cã lumea vis e — un vis sarbãd — de motan.

Sau ca popã, colo-n templul închinat fiinþei care
Dupã chip º-asemãnare a creat mâþescul neam,
Aº striga: o motãnime! motãnime! Vai... Haram
De-al tãu suflet motãnime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motãnimii îl desfãºurã-nainte!
Ah! atei, nu temeþi iadul º-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Vã scuipe oricare motan de treabã,
Nu vedeþi ce-nþelepciune e-n fãptura voastrã chiarã?
O motani fãrã de suflet! — La sgâriet el v-a dat ghiarã
ªi la tors v-a dat musteþe — vreþi sã-l pipãiþi cu laba?

Îi! cã în clondir se stinge cãpeþelul de luminã!
Moºule, mergi de te culcã, nu vezi cã s-a-ntunecat?
Sã visãm favori ºi aur, tu-n cotlon ºi eu în pat.
De-aº putea sã dorm încalea. — Somn, a gândului odinã,

O, acopere fiinþa-mi cu-a ta mutã armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna
De-oi petrece-ncã cu mâþe ºi cu pureci ºi cu luna,
Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — sãrãcie!

Dar în astã sarã Dionis era vesel fãrã sã ºtie de ce. La cãpeþelul de lumânare ce sta în gâtul garafei cu ochiul roº ºi bolnav, el deschise o carte veche legatã cu piele ºi roasã de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstiþios — ºi sunt mulþi de aceºtia. Iniþialele acestei cãrþi cu buchii erau scrise ciudat cu cernealã roºie ca sângele, caractere slave de o evlavioasã, gheboasã, fantasticã arãtare. O astrologie mai mult de origine bizantinã, bazatã pe sistemul geocentrist, sistem care admite pãmântul de centrul arhitecturii lumeºti ºi pe om de creatura pentru a cãrui plãcere Dumnezeu ar fi fãcut lumea. Titlul era scris ºi latineºte: "architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium" — învãþãturã despre a lumii orânduialã dumnezeiascã dupre cum toate pentru pãmânt a fi zidite se aratã de cãtre înduratul Dumnezeu — de pe grecie pe românie tâlcuitã cu adãugire a înrâurinþei zodiilor asupra vieþii omeneºti. ªi cu o dedicaþiune: "celui întru fiinþa sa nemãrginit, întru fapturile mânurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinicã laudã afierositã." Tablele erau încărcate de schemele unei sisteme lumeºti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon ºi Pitagora ºi cu sentinþe greceºti. Douã triunghiuri cruciºe înconjurate de sentinþa: "Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae." Constelaþiuni zugrãvite cu roº, calcule geometrice zidite dupã o închipuitã ºi misticã sistemã, în urmã multe tâlcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu lãsa nimic de dorit pentru a aprinde niºte creieri superstiþioºi, dispuºi la o întocmai hranã. La sfârºitul cãrþii era zugrãvit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul — dragã doamne simbol ce înfãþiºa adevãrul nimicind neºtiinþa. Aurul de pe spata legãturii de tegument se ºtersese pe alocurea ºi licurea pe la altele ca stropit cu petealã. Cu coatele aºezate pe masã ºi cu capul în mâini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pânã ce cãpeþelul de luminã începu a agoniza fumegând. Se stinse. El îºi apropie scaunul de fereastrã, pe care o deschise ºi, la lumina cea palidã a lunii, el întorcea foaie cu foaie uitându-se la constelaþiunile ciudate. Pe o paginã gãsi o mulþime de cercuri ce se tãiau, atât de multe încât pãrea un ghem de fire roº sau un painjiniº zugrãvit cu sânge. Apoi îºi ridicã ochii ºi privi visând în faþa cea blândã a lunii
— ea trecea frumoasã, clarã pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Pãrea cã deasupra mai sunt o mie de ceruri, pãrea cã presupusa lor fiinþã transpare prin albastra-i adâncime... Cine ºtie — gândi Dionis — dacã în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufleteºti, în lumi care se formeazã aievea aºa cum le doreºti, în spaþii iluminate de un albastru splendid, umed ºi curgãtor.

În faþa locuinþei lui Dionis se ridica o casã albã ºi frumoasã. Dintr-o fereastrã deschisã din catul de sus el auzi prin aerul nopþii tremurând notele dulci ale unui clavir ºi un tânãr ºi tremurãtor glas de copilã adiind o rugãciune uºoarã, pare cã parfumatã, fantasticã. El îºi închise ochii ca sã viseze în libertate. I se pãru atunci cã e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra cãruia licãrea o lunã fantasticã ºi palidã ca faþa unei virgine murinde. E miazã-noapte. Pustiul tace, aerul e mort ºi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sã vadã pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cânta o rugãciune divinã, adâncã, tremurãtoare: rugãciunea unei vergine. Întredeschise ochii ºi vãzu prin fereastra arcatã ºi deschisã, în mijlocul unui salon strãlucit, o junã fatã muiatã într-o hainã albã, înfiorând cu degetele ei subþiri, lungi ºi dulci clapele unui piano sonor ºi acompaniind sunetele uºoare a unor note dumnezeieºti cu glasul ei dulce ºi moale. Pãrea cã geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pãmântului un nou înger lunatec, o nouã Ofelia. Închise iar ochii pânã ce, recãzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundã cu nourul de argint ºi juna fatã cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ochii silit ºi tare, a înecat visul sãu în întuneric, n-a mai vãzut nimic, ci auzea dispãrând, ca o suvenire întunecatã, rugãciunea unei vergine. Muzica încetase de mult ºi el, cu totul în prada impresiunii sale, þinea încã ochii strâns închiºi. Când se deºteptã din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisã, în salon întuneric ºi sticlele ferestrei strãluceau ca argintul în alba luminã a lunii. Aerul era blond ºi vãratic, iar razele lunii, pãtrunzând în camera lui Dionis, izbeau faþa sa palidã ºi umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusã melancolie. "Da — repetã el ușor ideea lui fixã
— sub fruntea noastrã e lumea — acel pustiu întins — de ce numai spaþiul, de ce nu timpul, trecutul". Privi din nou la painjiniºul de linii roºii — ºi liniile începurã a se miºca. El puse degetul în centrul lor -o voluptate sufleteascã îl cuprinse — mai întâi i se pãru c-aude ºoptirea acelor moºnegi bãtrâni care, pe când era mic, îi povesteau în timp de iarnã, þinându-l pe genunchi, poveºti fantastice despre zâne îmbrãcate în aur ºi luminã, care duc limpedea lor viaþã în palate de cristal — ºi pare c-a fost ieri, ieri pare cã-ºi încâlcea degetele în barba lor albã ºi asculta la graiul lor înþelept ºi ºoptitor, la cuminþia trecutului, la acele veºti din bãtrâni. El nu se mai îndoia... de o mânã nevãzutã el era tras în trecut. Vedea rãsãrind domni în haine de aur ºi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bãtrâni, poporul entuziast ºi creºtin undoind ca valurile mãrii în curtea Domniei — dar toate erau încã amestecate.

ªi liniile semnului astrologic se miºcau cumplit ca ºerpi de jãratic. Tot mai mare ºi mai mare devenea painjinul.

— Unde sã stãm? auzi el un glas din centrul de jãratic al cãrþii.
— Alexandru cel Bun! putu el ºopti cu glasul apãsat, cãci bucuria, uimirea îi strângea sufletul ºi... încet, încet painjiniºul cel roº se lãrgi, se diafanizã ºi se prefãcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o câmpie cositã, fânul clãdit mirosea, cerul de înserare era deasuprã-i albastru, limpede, adânc, nouri de jãratic ºi aur umpleau cu oºtirile lor cerul, dealurile erau încãrcate cu sarcini de purpurã, paserile-n aer, oglinzile râurilor rumene, tremurãtorul glas al clopotului umplea sara chemând la vecernie, ºi el? — el — ce îmbrãcãminte ciudatã! O rasã de ºiac, un comanac negru — în mâna lui cartea astrologicã. ªi ce cunoscute-i pãreau toate. El nu mai era el. I se pãrea atât de firesc cã s-a trezit în aceastã lume. ªtia sigur cum cã venise în câmp ca sã citeascã, cã citind adormise. Camera obscurã, viaþa cea trecutã a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase! "Ah! gândi el — cartea mea mi-a fãcut ºotia asta, în urma citirii ei am visat atâtea lucruri extraordinare. Ce lume strãinã, ce oameni strãini, ce limbã, parcã era a noastrã, dar totuºi strãinã, alta"... Ciudat! Cãlugãrul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare cã se fãcuse în alte vremi, între alþi oameni! Ciudat! "Ah meºtere Ruben, zise el zâmbind — cartea ta într-adevãr minunatã este!... numai de n-ar ameþi mintea; acuma simt eu, cãlugãrul, cã sufletul cãlãtoreºte din veac în veac, acelaºi suflet, numai cã moartea-l face sã uite cã a mai trãit. Bine zici, meºtere Ruben, cã egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum cã în sufletul nostru este momentul ºi spaþiul cel nemãrginit ºi nu ne lipseºte decât varga magicã de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trãiesc sub domnia lui Alexandru-vodã º-am fost tras de-o mânã nevãzutã în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Câþi oameni sunt într-un singur om? Tot atâþia câte stele sunt cuprinse într-o picãturã de rouã sub cerul cel limpede al nopþii. ªi dac-ai mãri acea picãturã, sã te poþi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu þãri ºi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisã pe ea — un univers într-o picãturã trecãtoare. Ce adânc e evreul acesta"! — gândi el în sine despre dascãlul Ruben.

El se sculã din iarbã cu cartea cea veche în mânã. Departe, munþii cu fruntea încununatã de codri, cu poalele pierdute în vãi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi ºi plini pare-cã de vijelie treceau pe cerul adânc albastru; prin ei munþii ridicau adâncuri ºi coaste-n risipã, stanuri negre ºi trunchete despicau pe ici pe colo negurile ºi un brad se înãlþa solitar ºi detunat pe-un vârf de munte în faþa soarelui ce apunea. Când soarele intrã în nouri, ei pãrurã roºii ºi vineþi, tiviþi cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în grãmezi de arcuri înalte, de spelunci adânci, suite una peste alta, lumina cerescului împãrat, ºi numai din când în când, sfâºiindu-se, se revãrsa prin negrele lor ruine lacuri de purpurã. Apoi, încet, se risipirã în creþi vineþi, soarele cãdea la vale ºi pãrea pe vârful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri, apoi coborî printre crengi de pãr un cuib de rubin între ramuri, apoi, dupã trunchiul gros, aruncã dungi rumene pe stanurile munþilor ºi fãcea ca ei sã-ºi aprindã jãraticul de argint al frunþilor lor
— pânã ce se cufundã cu totul dupã munte, care sta negru ºi nalt, zugrãvindu-ºi în aerul albastru marginile lui tivite cu roºaþã. Însereazã încet, stelele mari izvorãsc pe albastrele lanuri ale cerului ºi tremurã voluptos în aerul moale ºi clar al serii ºi armonia câmpeneascã umple sara cu miile ei de glasuri, toate diferite ºi toate contribuind la dulcea ºi voluptoasa somnoroºie a lunii.

Prin lumea rumenã de apunerea frumoasã trece cãlugãrul nostru, neluând parte la fermecata stare a firii, plin încã de impresiunile ciudatei sale întâmplãri. De departe se vãd turnurile strãlucitoare ale bisericilor Iaºilor, casele frumos vãruite, cu streºine vechi peste care vãrsa o viorie luminã rãsãritoarea lunã. El îºi grãbi paºii, pânã ce intrã în târg. O uliþã strâmtã, cu case vechi ºi hârbuite a cãror caturi de sus erau mai largi decât cele de jos, aºa încât jumãtatea catului de sus se rãzima pe stâlpi de lemn ºi numai jumãtate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub ºandramale lungi, apãsate, pline de muºchi negru-verde; iar în cerdacuri ºed bãtrânii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc feþele rumene ca mãrul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsã câte-o dungã lungã ºi îngustã în umbra uliþei, pe ici pe colo trece câte-un om ºuierând — încet, încet uliþele adorm, obloanele se-nchid, lumânãrile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, ºi cãlugãrul nostru trece ca o umbrã aspru-zugrãvitã prin lungile ºi întunecoasele uliþe.

El se opri înaintea unei case ce se ridica izolatã în mijlocul unei ogrãzi pustii. Prin crãpãturile obloanelor închise se zãrea luminã. Casa era c-un acoperãmânt þuguit, pereþii erau de piatrã micã ca ceea cu care se pietruiesc fântânele ºi indiferent ce tencuialã cãzuse de pe ele, încât pãrea o bucatã din ruina unei cetãþui. Obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, ºi la un cerdac þinut în aer de stâlpi de zid în patru muchiãiî duceau dintr-o lature niºte scãri nalte, care ajungeau la jumãtatea întregii înãlþimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe lângã casã; ograda cea mare cu iarba ei uscatã se-ntindea gãlbuie în lunã ºi numai o fântânã îºi miºca gemând cumpãna ei în vânt. El sui iute scãrile ºi bãtu tare în uºa tinzii. În tindã rãsunarã paºi.

— Cine-i? întrebã un glas adânc, dar liniºtit.
— Eu, Dan. Uºa se deschise ºi drept în faþa lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lungã ºi surã, cu fruntea mare, iar pe creºtet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidoveºti. El întinse cãlugãrului mâna ºi-l duse-n odaie. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cãrþi vechi legate în piele, cranii de oameni ºi paseri împãiete pe poliþele din perete, un pat ºi o masã pline cu pergamente ºi hârtii; iar în atmosfera, grea de mirosul substanþelor închise în fiole, fãclia arunca o luminã turbure, roºie, galbenã ºi somnoroasã.

Maistrul Ruben era un bãtrân de o anticã frumuseþe. O frunte naltã, pleºuvã, încreþitã de gândiri, ochii suri, boltiþi adânc în capul cel înþelept, ºi barba lungã, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului pânã pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arãtarea unui înþelept din vechime. Arãtarea lui era liniºtitã — dar nu blândã; numai în împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaþã amãrâtã de îndoieli. El este un evreu învãþat, pribegit din Spania în Polonia, unde însã, neputând fi învãþãtor public, pentru cã rãmãsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascãl de matematicã ºi filozofie la Academia din Socola. Cãlugãrul Dan e unul din ºcolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i împãrtãºeºte toate îndoielile, dar ºi toate descoperirile lui tãinuite. Înþeleptul evreu se uitã cu oarecare curiozitate la faþa visãtoare a lui Dan.

— Ei?
— Pe deplin aºa cum mi-ai spus-o, dascãle — zise Dan — azi sunt încredinþat cã vremea nemãrginitã este fãpturã a nemuritorului nostru suflet. Am trãit în viitor. Îþi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiþi în mine — unul, cãlugãrul Dan, care vorbeºte cu tine ºi trãieºte în vremile domniei lui Alexandru-vodã, altul cu alt nume, trãind peste cinci sute de ani de acum înainte.

— În ºir, rãspunse Ruben, poþi sã te pui în viaþa tuturor inºilor care au pricinuit fiinþa ta ºi a tuturor a cãror fiinþã vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simþire întunecatã pentru pãstrarea ºi mãrirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strãnepoþi... ªi asta-i deosebirea între D -zeu ºi om. Omul are-n el numai ãînî ºir fiinþa altor oameni viitori ºi trecuþi. D-zeu le are deodatã toate neamurile ce or veni ºi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însãºi, cu tot ce se-ntâmplã-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cãrui ape se întorc în el însuºi, ori asemenea roþii ce deodatã cuprinde toate spiþele, ce se-ntorc vecinic. ªi sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucatã cu bucatã. Închipuieºte-þi cã pe o roatã miºcatã-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în ºir, pe când roata chiar în aceeaºi clipã e în toate locurile cuprinse de ea.

— Sunt încredinþat, dascãle, în privinþa vremii, dar nemãrginirea — spaþiul?

— Tot ca vremea, bucatã cu bucatã poþi fi în absolut orice loc dorit, pe care n-o poþi pãrãsi neumplutã. ªtii cã în eficacitatea unei legi: Nu este spaþiu deºert. Dar este un mijloc pentru a scãpa de aceastã greutate... o greutate impusã de trecãtorul corp omenesc. Ai vãzut cã în om e un ºir nesfârºit de oameni. Din acest ºir lasã pe unul sã-þi þie locul pe câtã vreme vei lipsi din el. Se înþelege cã acesta nu va putea fi întreg cãci, întreg fiind, þi-ar nega existenþa ta. În faptã însã, omul cel vecinic, din care rãsar tot ºirul de oameni trecãtori, îl are fiecare lângã sine, în orice clipă — îl vezi, deºi nu-l poþi prinde cu mâna — este umbra ta. Pe o vreme vã puteþi modifica firile — tu poþi sã dai umbrei tale toatã firea ta trecãtoare de azi, ea-þi dã þie firea ei cea vecinicã, ºi, ca umbrã înzestratã cu vecinicie, capeþi chiar o bucatã din atotputernicia lui Dumnezeu, voinþele þi se realizeazã dupã gândirea ta... se-nþelege, împlinind formulele, cãci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce þi-am împrumutat-o.

— Meºtere Ruben, oare când voi ajunge sã pricep adâncimea ta?
— Adâncimea mea tu o ai în tine, numai încã nedescoperitã. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacã n-ai fi de firea mea? Crezi cã te-aº fi ales de discipol al meu de nu te ºtiam vrednic ºi adânc? Tu eºti ca o vioarã în care sunt închise toate cântãrile, numai ele trebuiesc trezite de-o mânã mãiastrã, ºi mâna ce te va trezi înãuntrul tãu sunt eu.

— Dacã în aceastã sarã aº încerca sã mã duc într-un spaþiu zidit cu totul dupã voia mea...?

— Vei putea-o... cãci îl ai în tine, în sufletul tãu nemuritor, nesfârºit în adâncimea lui. Pe fila a ºaptea a cãrþii stau toate formulele ce-þi trebuiesc pentru asta. ªi tot la a ºaptea filã vei afla ce trebuie sã faci mai departe. Se-nþelege cã atunci trebuie sã ne despãrþim pentru totdeauna; cãci, în spaþii dorite, ziua va fi secol, ºi când te vei întoarce nu vei mai gãsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însã uºor îl vei gãsi — numai poate el nu te va cunoaºte, poate va fi pierdut tainele învãþãturii lui ºi va fi om ca toþi oamenii.

Învãþãturi nu-þi mai dau, cãci e de prisos; când umbra ta, ca umbrã încã, va începe a vorbi, ea va fi atotºtiutoare ºi-þi va spune ce trebuie sã faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotºtiutor ºi în orice caz nu mai ai necesitate de mine. Dar vei fi bãgat de samã o împrejurare: cartea mea, citind-o în ºir, rãmâne neînþeleasã... dar orideunde-i începe, rãsfoind tot la a ºaptea filã, o limpezime dumnezeiascã e în fiecare ºir. Aceasta e o tainã pe care nici eu n-o pricep, ºi se zice cã unui om încredinþat despre fiinþa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în aceastã ciudatã numãrãtoare. În zadar þi-i întreba ºi umbra... ea nu ºtie nimic despre aceastã tainã. Se zice cã Diavolului înainte de cãdere i-ar fi plesnit în minte aceastã obscurã idee ºi de atuncea a cãzut. De þi-ar veni în minte sã ºtii, se risipesc toate dimprejuru-þi, timp ºi spaþiu fug din sufletul tãu, ºi rãmâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neºtiind eu singur aceastã tainã, cãci, cum am spus, nici nu sunt în stare sã-mi treacã prin minte, nici nu te pot sfãtui în aceastã privire.

Ruben îºi netezi încet barba ºi o adâncã întristare era scrisã pe faþa lui bãtrânã ºi înþeleaptã. Dan îi sãrutã mâna. Nu erau sã se despartã pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cãzut al lumânãrii ºi se vãzu în lumina vie cã ochii lui erau plini de lacrimi. Amândoi se scularã ºi Dan s-aruncã la gâtul lui, plângând ca un fiu ce n-are sã mai vadã pe tatãl sãu.

Dar îndatã ce ieºi Dan, îndatã ce coborâse scãrile cu cartea subsuori ºi ridicând cu mâna lunga poalã a rasei de ºiac... casa se prefãcu într-o peºterã cu pereþii innegriti ca cerneala, lumânarea de cearã într-un cãrbune plutitor în aer, cãrþile în beºici mari de sticlã, la gurã legate cu pergament, în mijlocul cãrora tremurau într-un fluid luminos ºi vioriu draci mici spânzuraþi de coarne, care zupãiau din picioruºe. Ruben însuºi se zbârci, barba-i deveni lãþoasã ºi-n furculiþe ca douã bãrbi de þap, ochii îi luceau ca jãratic, nasul i se strâmbã ºi se uscã ca un ciotur de copac ºi, scãrpinându-se în capul lãþos ºi cornut, începu a râde hâd ºi strâmbându-se: hâhâ! zise, încã un suflet nimicit cu totul! Dracii se strâmbau râzând în beºicile lor ºi se dãdeau peste cap, iar Satana îºi întinse picioarele lui de cal, rãsuflând din greu.

— Mult a trebuit pân l-am prins în laþ pe acest cãlugãr evlavios, dar în sfârºit... hâhâ... totuºi... totuºi... are sã-l nimiceascã bãtrânul meu duºman. I-am spus cã nu-i poate veni în minte gândirea tãinuitã de numãrãtoarea cãrþii?... trebui sã-i vie... necesită sã-i vie... Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sã-mi vie!...

Dan trecea iute printr-o parte de oraº în care locuia boierimea. Curþile albe ca argintul, cu cerdacuri ºi scãri a cãror scânduri curate ºi ceruite sclipeau în lunã, ãerauî pierdute în mijlocul unor pomete; pe marginea uliþei, deasupra zaplazurilor, atârnau câte-o jumãtate din ramurile arborilor grãdinilor... ºiruri de nuci cu frunze late, gutâi ºi cireºi... pe ici pe colo se zãrea prin verdele întuneric al grãdinilor câte o zare galbenã prin obloanele închise... El mergea repede... numai din când în când trecea pe lângã el câte-un tânãr cavaler cu cãciula þurcãneascã, înfãºurat în mantaua a cãrei poalã dindãrãt se ridica de sabia pe care-ºi lãsa mâna... pe alte locuri vedea pe cavaleri sãrind gardurile ºi pãtrunzând prin grãdini pânã pe sub vo fereastã care se deschidea apoi în faþa lunii, lãsând sã se iveascã vro umbrã albã care-ºi pleca capul tânãr peste cercevele la umbra de sub fereastã. În alt loc unul acãþat de gratii fãcea studii floristice unindu-ºi buzele cu ale celei fiinþe care-ºi scosese capul prin gratii... Numai pe ici pe colo auzea câinii urlând la lunã, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturnã. Ei rupeau frunze din crengile atârnate ºi le aruncau în urma cãlugãrului spân ºi palid... Stele pãzeau tãria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur ºi în grãdine mireasmă º-o umbrã adâncviorie, ruptã de dungi de luminã albã care trecea prin mreje de frunze ca prin strecurãtori de luminã.

El ajunse acasã. El ºedea într-o chiliuþã din casele unui boier mare. Încet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra cãruia streºinile ieºite erau suspendate de stâlpi albi... trecu ca o umbrã ºi, când intrã în chilia lui, rãsuflã lung. Nu era sã întreprindã un lucru estraordinar?
— Întunericul îngreuiat cu miros de rãºinã a chiliei lui era pãtruns numai de punctul roº al unei candele care ardea pe o policioarã încãrcatã cu busuioc uscat ºi flori de sub icoana îmbrãcatã cu argint a Mântuitorului. Un greier rãguºit cânta în sobã. El aprinse o lampã neagrã, umplutã cu untdelemn; lumina ei fumega pâlpâind. Încet, încet ochiul luminii se roºi... el se aºezã la masã... deschise cartea cea veche cu buchile neclare ºi cu înþeles întunecat. Tãcerea e atât de mare încât pare cã aude gândirea, mirosul, creºterea chiar a unei garofe roºii ºi frumoase ce creºtea într-o oalã între perdelele ferestei lui. Privea în peretele afumat la umbra sa proprie, mare ºi fantasticã. Lampa fâlfâia lungã, ca ºi când ar fi vrut s-ajungã tavanul, iar umbra lui... ca o mreajã neagrã cu nasul lungit, cu cãciula lãsatã pe ochi, pãrea cã începuse o vorbire întinsã cu el. Pãrea c-o întreabã cugetând... pãrea cã ea-i rãspunde în cugetãri deºirate... un dialog ºi cu toate astea, dacã voia sã cuprindã realitatea lui, nu era decât un dialog al cugetãrilor lui proprii, el cu sine însuºi. Ciudat! Aceastã despãrþire a individualitãþii lui se fãcu izvorul unei cugetãri ciudate. El fixã aspru ºi lung umbra sa... ea, supãratã de aceastã cãutãturã, prinse încet, încet conture pe perete ºi deveni clarã, ca un vechi portret zugrãvit în oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbrã simplã.

E un ocazie mare, sã mã cuget mai întâi — gândi el — dorit-am de când sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?... Nu. Din rugãciunile mele am lãsat-o vreodatã pe ea? Din gândirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! — De câte ori am dorit vro tărie extraordinarã, numai pentru ea am dorit. Oh! — s-o duc într-un pustiu unde sã nu fie nimeni — nimeni decât eu ºi ea; sã cobor stelele cerului în întinderea albã, ca sã semene cu oºtiri de flori de aur ºi de argint; sã sãdesc dumbrãvi de dafin cu întunecoase cãrãri, cu lacuri albastre ºi limpezi ca lacrima; ea sã alerge prin cãrãrile tãinuite, prefãcându-se a fugi de amorul meu ºi eu s-o urmãresc... Nu! fãrã ea ar fi raiul pustiu.

ªi cine era ea, Maria? Era fiica spãtarului Tudor Mesteacãn, un înger blond ca o lacrimã de aur, mlãdioasã ca un crin de cearã, cu ochi albaºtri ºi cuvioºi precum albastru ºi cuvios e adâncul cerului ºi divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinãciune la faþa adâncitã ºi palidã a cãlugãrului; o vãzuse el ades rãsãrind — o floare în fereastã — ºi în nopþi cu lunã el îºi lepãda rasa ºi-ºi punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i fereºti... pânã ce se deschideau, pânã ce se ivea feþiºoara ei palidã de veghere ºi de amor, pânã ce razele ochilor ei alunecau adânc în ochii lui cei negri. Câteva vorbe, o strângere de mânã ºi dispãrea iar în parfumatul ei iatac, umplând nopþile cu dulci ºi neuitate visuri... Acuma se gândi asemene la ea.

Lampa sa fâlfâia mai fantastic, literele bãtrâne ale cãrþii cãpãtau înþeles ºi se introduceau în visuri ºi-n cugete ce-i umpleau capul fãrã de voinþã, umbra lui începu iar a susține conturele unei icoane în oloi, cu fruntea naltã, palidã, pleºuvã, cu buze vinete, cu pãrul de câteva fire sure, cu privirea fixã ºi profundã, pe care ºi-o þinti lung asupra cãrþii deschise înaintea lui Dan. Umbra lui îi ºoptea în gânduri lungi tocmai ceea ce voia el sã i se rãspundã.

— Tu ºtii — cugetã umbra ºi el îi auzea cugetãrile — ºtii bine cã sufletul tãu din începutul lumii ºi pânã acuma a fãcut lunga cãlãtorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rãmas decât praf. El singur n-o ºtie, pentru cã de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a bãut din apa fãrã gust ºi uitãtoare a Letei; ºi nimeni nu l-a însoþit în uitita lui cãlãtorie decât eu — umbra corpurilor în care a trãit el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormânt, cu fiecare naºtere am stat lângã ele; am stat la leagãnul, voi sta la mormântul tãu. Sufletul tãu, fãrã ca azi sã ºi-o aducã aminte, a fost odatã în pieptul lui Zoroastru, care fãcea ca stelele sã se mute din loc cu adâncul grai ºi socoteala combinatã a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ºtiinþei lui, stã deschisã premergător ta. Veacuri au stat s-o dezlege ºi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru cã vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astãzi cu tine.

Dan vãzu clar despãrþirea fiinþei lui într-o parte eternã ºi una trecãtoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptã. El întoarse ºapte foi ºi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încã ºapte ºi umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sãri jos de pe perete ºi sta diafanã ºi zâmbitoare, rostind limpede ºi respectuos: Bunã sarã! Lampa cu flacãra ei roºie sta între Dan ºi umbra închegatã.

— Sã urmãm — zise umbra torcând mai departe firul gândirilor sale, gândiri pe care Dan le auzea ca ºi când ar fi fost propriile lui cugetãri. Apropiindu-þi prin vrajã fiinþa mea ºi dându-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând cu desãvârºire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotºtiutor ºi, cu susținerea cãrþii, atotputernic. Tu mã laºi pe mine în împrejurãrile tale, cu umbra întrupatã a iubitei tale, cu amicii tãi; mã condamni sã-mi uit vizionara mea fiinþã; iar tu întreprinzi o cãlãtorie cu iubita ta cu tot, în orice spaþiu al lumii þi-ar plãcea... în lunã de pildã. Acolo vei trãi un secul ºi þi se va pãrea o zi. Ba poþi sã iei ºi pãmântul cu tine, fãrã ca sã te supere. Îl prefaci într-un mãrgãritar cu toartã ºi-l anini de salba iubitei tale; ºi crede-mã cã de mii de mii de ori mai mici, numai proporþiile dintre ei sã rãmâie aceleaºi, oamenii s-or crede aºa de mari ca azi. Timpul lor? O orã din viaþa ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii ºi-n aceste clipe se vor face rãzboaie, se vor încorona regi, se vor stinge ºi se vor naºte popoare, în sfârºit toate prostiile de azi se vor întâmpla º-atunci, se-nþelege cã-n diminuare analogã, absolut însã acelaºi lucru.

— Bine, zise Dan apucând mâna cea rece ºi diafanã a umbrei, te îndemn însã a scrie memoriul vieþii tale, ca sã-l gãsesc când voi reveni pe pãmânt ºi sã-l recitesc. Tu ai o judecatã rece ºi vei ºti sã-mi descrii toatã natura vizionarã ºi înºelãtoare a lucrurilor lumeºti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strãlucitã, cã e ferice înlãuntrul gingaºelor sale organe, pânã la omul ce acoperã cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinicã care þine cât istoria omenirii, acel sâmbure negru ºi rãu care-i rãdãcina adevãratã a vieþii ºi a faptelor sale -egoismul sãu. Vei vedea cum nu se minte în ºcoalã, în bisericã, în stat, cã intrãm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinþenie, pentru a vedea, când murim, c-a fost o lume de nedreptate, de urã. Ah! cine ar mai vrea sã trãiascã când i s-ar spune de mic încã, în loc de poveºti, adevãrata situație de lucruri în care va intra?

— Chemarea unui filozof? zise umbra surâzând cu amãrãciune — foarte bine! Ceea ce zici tu îmi hotãrãºte soarta. Îmi voi aprinde lampa º-oi cãuta oameni. Memoriile vieþii mele le vei gãsi în saltarul acestei mese, când te vei întoarce. Eu singur voi fi mort ºi îngropat când vei reveni tu, cãci orele vieþii tale vor fi ºir de ani întregi pentru pãmânt. Întoarce încã ºapte file ºi þine-mã de mânã! Ce simþi?

— Simt braþele mele pierind în aer ºi cu toate astea cãpãtând puteri uriaºe; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clarã ca o bucatã de soare.

— Eu, zise umbra încet, simt întunecându-se ºi pierind conºtiinþa eternitãþii mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetãrile mele... Mai întoarce ºapte foi ºi metamorfoza reciprocã va fi desãvârºitã.

Dan întoarse foile, ºopti ºi umbra deveni om. Omul semãna cu el ºi se uita sperios ºi uitit la Dan, fixându-l ca pe o umbrã, cu buzele tremurânde ºi cu paºi ºovãitori. Dan era o umbrã luminoasã. El ridicã braþul lung ºi puternic în aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbârnâi rãguºit o orã... umbra întrupatã în om cãzu ca moartã pe pat. Iar Dan îºi luã lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe vârful degetelor trecu prin tindã ºi când ieºi afarã închise uºa dupã sine ºi începu a merge încet, încet în lumina lunii pe stradele largi ale oraºului, cu ferestrele ºi porþile închise, cu ziduri albe ºi gãlbenite de lunã, cu perdelele lãsate, cu câte un pãzitor de noapte cu musteþi înfundate în gulerul ºi gluga mantalei ºi c-o prãjinã subsuori; în fine, o liniºte somnoroasã, un aer cald de varã, luna strãlucitã, stele de aur ce-ºi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru ºi fãrã nori, case înalte a cãror streºini de olane se uitau în lunã — iatã tabloul! Pasurile lui de umbrã nu se auzeau pe stradã... se înfãþoºa înfundat în manta, cu pãlãria peste ochi, ºi mergea astfel pe luminatele strade fãrã ca luna sã-i facã vro umbrã pe ziduri, cãci pe-a lui o lãsase acasã, astfel încât el însuºi nu-ºi pãrea a fi decât o umbrã nepriceputã ce fugea pe murii caselor înºirate în rând. Casa din capãtul uliþii era galbenã, cu fereºti poleite de lunã, cu perdele albe. El bãtu încet ãînî fereastrã.

— Tu eºti? rãspunse o voce dragã ºi molaticã.
— Eu... deschide fereastra... nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ºi apoi chiar de te-ar vedea...

Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte ºi dintre creþii ei apãru frumos ºi palid capul blond al unui înger. Luna-i cãdea drept în faþã, încât ochii ei albaºtri strãluceau mai tare ºi clipeau ca loviþi de o razã de soare. Sub alba hainã de noapte de la gât în jos se trãdau boureii sânilor ºi mâinuþele ºi braþele ei albe ºi goale pân în umeri se-ntinserã spre dânsul ºi el le inundã cu sãrutãri. Un moment, ºi el sãri prin fereastrã, îi cuprinse gâtul ei gol, apoi îi luã faþa în mâini ºi o sãrutã cu atâta ardoare, o strânse cu atâta foc, încât îi pãrea c-a sã-i beie viaþa toatã din gura ei.

— Iubito — zise el încet netezindu-i pãrul ei de aur — iubito! vino cu mine în lume.

— Unde?
— Unde? Oriunde. Vom trãi aºa de fericiþi acolo unde vom fi, neturburaþi de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetãrile noastre vom adânci mãri cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire ºi de amor. Aide!

— Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rãsfrângea în perete. Dan se uitã fix într-acolo; umbra se desprinse încet ºi se înãlþã pe-o razã de lunã spre a cãdea în pat.

— Cine-i acolo — zise Maria tremurând pe pieptul lui.
— Umbra ta, rãspunse el zâmbind — ea rãmâne în locul tãu... vezi-o cum doarme.

— O! ce liberã ºi uºoarã mã simt — zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patimã în piept. O! îþi mulþãmesc... ªi ce frumos îmi pai tu acuma... pare cã eºti altul... pare cã eºti din altã lume.

— Vino cu mine, ºopti el la ureche-i, vino prin oºtiri de stele, prin tãrii de raze, pânã ce, departe de acest pãmânt nenorocit ºi negru, îl vom uita, pentru ca sã nu ne mai avem în minte decât pe noi.

— Haide dar, ºopti ea încunjurându-i gâtul cu braþele ei albe ºi lipindu-ºi guriþa de buzele lui.

Sãrutarea ei îl umplu de geniu ºi de-o nouã putere. Astfel îmbrãþiºaþi, aruncã neagra ºi strãlucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjurã talia strângând-o tare la piept, iar cu ceilaltã mânã fluturând o parte a mantiei se ridicarã încet, încet prin aerul luciu ºi pãtruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pânã ce ajunserã în lunã. Cãlãtoria lor nu fuse decât o sãrutare lungã.

El puse jos dulcea lui sarcinã pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adâncu-i toatã cununa de dumbrãvi ce-l încunjura ºi deschidea ochilor o lume întreagã în adânc. El îºi luã calea iar spre pãmânt. Aproximativ de pãmânt, el ºezu pe coastele unui nour negru ºi se uitã lung ºi cugetãtor pentru ultima oarã asupra pãmântului. Luã cartea lui Zoroastru, deschise unele file ºi începu a citi judeþul pãmântului, ºi fiecare literã era un an, fiecare ºir un secol de adevãr. Era ceva înfricoºat câte crime au putut sã se petreacã pe acest atom atât de mic în nemãrginirea lumii, pe acest bulgãre negru ºi neînsemnat ce se numeºte pãmânt. Fãrmãturile acelui bulgãre se numesc imperii, infuzorii abia vãzuþi de ochii lumii se numesc împãraþi, ºi milioane de alte infuzorii joacã, în acest vis confuz, pe supuºii... El îºi întinse mâna asupra pãmântului. El se contrase din ce în ce mai mult ºi iute, pânã ce deveni, împreunã cu sfera ce-l încunjurã, mic ca un mãrgãritar albastru stropit cu stropi de aur ºi c-un miez negru. Mãrimea fiind numai relativã, se înþelege cã atomii din miezul acelui mãrgãritar a cãrui margini le era cerul, a cãrui stropi soare, lunã ºi stele, acei pitici nemãrginit de mici aveau regii lor, purtau rãzboaie, ºi poeþii lor nu gãseau în univers destule metafore ºi comparaþiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uitã cu ocheana prin coaja acelui mãrgãritar ºi se mirã cum de nu plesneºte de mulþimea urii ce cuprindea. Îl luã ºi, întorcându-se, atârnã în salba iubitei sale albastrul mãrgãritar.

ªi ce frumos fãcuse el în lunã! Înzestrat cu o închipuire urieºeascã, el a pus doi sori ºi trei luni în albastra adâncime a cerului ºi dintr-un ºir de munþi au zidit domenicul sãu palat. Colonade — stânci sure, streºine — un codru antic ce vine în nouri. Scãri înalte coborau printre coaste prãbuºite, printre bucãþi de pãdure ponorâte în fundul râpelor pânã într-o vale întinsã tãiatã de un fluviu mãreþ care pãrea a-ºi purta insulele sale ca pe niºte corãbii acoperite de dumbrãvi. Oglinzile lucii a valurilor lui rãsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer.

Insulele se înãlþau cu scorburi de tãmâie ºi cu prund de ambrã. Dumbrãvile lor întunecoase de pe maluri se zugrãveau în fundul râului, cât pãrea cã din una ºi aceeaºi rãdãcinã un rai se înalþã în lumina zorilor, altul s-adânceºte în fundul apei. ªiruri de cireºi scuturã grei omãtul trandafiriu a înfloririi lor bogate, pe care vântul îl grãmãdeºte în troiene; flori cântau în aer cu frunze îngreuiete de gândaci ca pietre scumpe, ºi murmurul lor umplea societatea de un cutremur voluptos. Greieri rãguºiþi cântau ca orologii aruncate în iarbã, iar painjeni de smarald au þesut de pe-o insulã pânã la malul opus un pod de pânzã diamanticã ce sticleºte vioriu ºi transparent, încât, a lunilor raze pãtrunzând prin el, înverzeºte râul cu miile lui unde. Cu trupul nalt mlãdiet, albã ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-ºi pãrul a cãrui aur se strecurã prin mâinuþele-i de cearã. Prin hainele argintoase îi transpar membrele uºoare; picioarele-i de omãt abia atingeau podul... Sau adesea, aºezaþi într-o luntre de cedru, coborau pe ascultãtoarele valuri ale fluviului. El îºi rãzima fruntea încununatã cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umãrul ei cânta o pasãre mãiastrã.

Fluviul lat se adâncea în pãduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din când în când atinsã de câte-o razã: trunchii pãdurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra râului ºi formau bolþi nalte de verdeaþã nestrãbãtutã. Numai pe ici pe colo câte o dungã fulgerãtoare deasupra apei. Valurile râd ºi mânã întunecoase lumea lor albastrã, pânã când deodatã râul împiedicat de stânci ºi munþi s-adunã între codri ca marea oglindã a mãrii ºi se limpezeºte sub sori, de poþi numãra în fundu-i toate argintãriile lui.

Ca sã petreacã, inventarã un joc de cãrþi. Regii, reginele ºi fanþii de pe cãrþi erau toþi chipuri copiate din basmele ce ºi le spuneau serile. Jocul însuºi era o poveste lungã ºi-ncurcatã, ca din Halima, în care reginele se mãritau, regii se însurau ºi fanþii umblau înamoraþi, poveste cãreia nu-i mai dãdeau de capãt pânã ce nu-ncetau, apãsaþi de somn.

Dar somnul lor! Înainte de a dormi ea îºi împreuna mâinile ºi, pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugãciunea universului, buzele ei murmurau zâmbind, apoi capul ei, palid de suflarea îndulcitã a nopþii, cãdea pe perine. Cine ar fi vãzut-o astfel! Nimene — numai el, ce acoperea braþul ei, atârnând pe marginea patului, cu sãrutãri. El adormea în genunchi. Visau amândoi acelaºi vis. Ceruri de oglinzi, ãîngeriî plutind cu înãlþatele aripi albe ºi cu brâie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmurã ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer rãcoare ºi mirositor. Numai o poartã închisã n-au putut-o trece niciodatã. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmã chiar pentru îngeri.

Însã oare de ce omul nu gustã vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vanã-i era cãutarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea rãmânea mutã la întrebãrile lui. ªi cu toate acestea în fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el umbla cu Maria în lumea solarã a cerurilor. ªi de câte ori umblau, el îºi lua cu el în visul sãu cartea lui Zoroastru ºi cãuta în ea dezlegarea întrebãrii. În van îngerii ce treceau ducând în poalele lor rugãciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; în van unul îi spuse lin, aplecându-se la urechea-i: "De ce cauþi ceea ce nu-þi poate veni în minte?" Altul: "De ce vrei sã scoþi din aramã sunetul aurului? Nu-i cu putinþã".
— Dar ce